Ursul întâlneşte ursul: Cronicile Vrancei 2015

Şi anul ăsta, unu mai ne prinseră tot pe drumuri de munte. Din păcate, insuficienţa mijloacelor mecanizate a făcut ca unii să nu ni se poată alătura. Trist. Nici pentru ceilalţi lucrurile nu au fost roze fiindcă prognoza meteo draconică a determinat schimbarea planurilor. Astfel că, în loc de ţibleş am fost nevoiţi să ne regrupăm în munţii Vrancei. Delegaţia UT a fost compusă din Ana, Monica, Claudia, Octav, Diana, călare pe un citroen pe care era scris mare un post de radio. În stil japonez, Vladuţ, Livia, Magda, Andrej şi fratili vostru pe un subaru,au purces de asemeni la drumeag fără sloganuri populiste, ci cu o campanie de conştientizare adresată celorlaţi participanţi la trafic. A fost iniţiativa mea care a pornit de la faptul că sunt intrigat când văd doar atenţionări de genul „atenţie copii”. Până la urmă, copii nu prea sunt capabili de fapte atât de periculoase încât să stai tot timpul cu teama că vreunul îţi va face ceva rău. Aşa că am decis să imi îndrept atenţia spre ficat. Şi sunt multe aspecte pe care îndemnul „atenţie la ficat” le poate viza: Dacă practici sporturi de contact gen box, muay thai, full contact, şi nu eşti atent la ficat îţi iei un knock-out de nu te vezi. Totodată, dacă mănânci ficat mult timp, poţi să acumulezi fier în exces şi intri automat la tombola pentru cancer. Şi un aspect ce ţine de munţomani – dacă iei pe munte frecvent şi în cantităţi mari pateu de ficat, te vei sătura repede şi vei căra greutate mare ca fraierii gen eu. Ditamai problematica asupra căreia am decis să iau măsuri chiar şi în timpul liber.

Din bucale am plecat ziua în amiaza mare pe la ora 6; plecând în vrancei în loc de ţibleş nu a mai trebuit să părăsim localitatea de baştină la ora 5. Îmi ţin promisiunile în legătură cu prognoza melomană şi, cu Andrej la butoane (eu nefiind disponibil fiindcă ţineam covrigul mare în mână) boxele înundă habitaclul cu creaţii semnate Evol, Slayer, Vader etc. Vlăduţ ia pulsul Liviei pentru a evalua toleranţa acesteia la metal. Livia se declară în viaţă spunând că se aştetepta la un anticiclon mai năpraznic. Ne întâlnim la o benzinărie de pe DN 1 pentru pudrarea nasurilor şi pentru saluturi naziste între frontul francez şi cel japonez. Diana este în transă şi visează lucruri din universuri paralele cu soarele în faţă. Plecăm din nou la drum, şi mi se pare că zăresc munţii focşaniului în zările înţesate de pâcla dimineţii. E clar, şi în geografia româniei e loc destul pentru revizuiri, adăugiri şi inovaţii nu doar când vine vorba de râuri, ci şi în cazul masivilor. Gaura neagră din rezervor atinge masa critică în cazul meu, şi suntem nevoiţi să adulmecăm o benzinărie Ţiganpetrol unde împrospătez rezervele. Suntem în Focşani deja. Cu recipientele organice pline cu reziduri, e evident că lumea se buluceşte spre latrine. Diana profită de căscarea mea de moment şi, ieşind din cabina de descarcări moi şi tari, îmi spune senină că e liberă (adică cabina). Eu voios dau să intru, şi îmi dau zeama că era vorba de cabina de dame. Eu de fapt trebuia să aştept peste drum după monsenior Andrej. Ne luăm zborul din Focşani cu direcţia Tulnici. De aici, înaintăm pe niste poteci de pământ cât mai aproape de traseu. Trecem cu maşinile peste nişte podeţe de lemn care insinuau căderea în râul de dedesubt. Ajungem la ultimele case unde nişte Doreli lucrau de zor la nu mai ştiu ce, împreună cu un excavator. Parcăm maşinile cât mai în lături spre a nu obtura drumul şi merem la poarta unei case nelocuite pentru a băga în noi. Instantaneu lumea a şi început să insinueze deschiderea unor recipiente de pe care lipsea semnul de deşeu radioactiv. Bineînteles că toţi mă priveau zâmbăreţi şi bineînţeles că era vorba de peşte. După mic-dejun o pornim la drum. Temperatura era potrivită iar primăvara dăduse deja tonul miresmelor tari emanate de copacii fosforescenţi. Inhalarea ne-a fost curmată brusc de primul obstacol: trecerea unei gârle. Uşor-uşor, a trecut toată lumea şi traseul continuă pe curbă de nivel pe o minisemipotecă nisipoasă de lăţimea
Ursul întâlneşte ursul
unui pas de copil. O trecem şi ne oprim pentru că unii aveau nevoie de spovedanii cu nişte boscheţi. M-am bucurat mai apoi pentru că m-am numărat printre ei, pentru că porţiunea următoare de traseu a fost compusă din ghimpi, ţepe mai ceva ca la emisiunile cu prezentatoare gălăgioase, şi porţiuni ce mergeau pe buza malului putnei. Ba a mai trebuit să mai traversăm şi un râu pe un trunchi cât firul de păr. Minele anti-personal lipseau. Le spun celorlalţi că bucata a fost parcă desprinsă din filmul SAW. Deduc că filmele acstei serii nu s-au bucurat de popularitatea bănuită de mine, printre aceşti camarazi. Încep să ni se dezvăluie niste mozaicuri interesante sculptate parcă de divinităţi în gresiile şi marnele pe care păşeam cu băgare de seamă. Începe o ascensiune scurtă dar abruptă pe un sol nisipos şi alunecos care ne scoate într-o poiană unde lumea se bucură de un respiro. Profit de acest stop pentru a îndrepta o decizie luată eronat, în fluierăturile deşuete ale asistenţei. Îmi scot izmenele care îmi clocoteau picioarele. Înaintăm prin pădure încercând inutil să evităm surprizele de sorginte nutela care se ascundeau sub frunzele căzute. Ieşim într-un drum forestier iar Livia devine ingrijorată din cauza unor boi. Erau intr-adevăr niste boi destul de mari. Nu vă imaginaţi că am ajuns în parlament. Boii aştia de dădurăm noi peste ei nu ne-au făcut niciun rău, spre deosebire de ăia din parlament. Cu puţină atenţie, i-am lăsat să pască netulburaţi şi ne-am oprit la umbră, unde am inglobat ceva zaharuri pentru energie. Ocazie cu care vă dezvălui şi topicul acestei excursii: Supozitoarele şi obiectele gonflabile. Nu era nicidecum unanimitate în legătură cu uzul de supozitoare. Unii au folosit mai mult, alţii mai puţin (listele nu le voi da publicităţii). Polemica în legătură cu toate aspectele ce ţin de acest proiectil miniatural unsuros a fost susţinută de brainstorm-uri ad-hoc. Ana începe să redescopere cocktailul purificator alcătuit din natură, voioşie şi libertate. Îi împărtăşesc pe deplin trăirile şi incerc să savurez fiecare moment până la alungirea imanentă a acestuia. O frântură de existenţă ideală pentru iubitorii de autentic şi neatins ca noi. Părăsim pădurea şi urcăm în continuare până la stâna la cârnituri prin care probabil a vizitat-o şi Chuck Norris, fiindcă drumul o străpungea chiar prin mijloc. Nu era niciun laser sau vreo creaţie robotică precum mă aşteptam în interiorul stânei, şi astfel lumea trece teafără. Ajungem în final pe Vârful Coza. De fapt, nu am mai ajuns chiar pe Coza fiindcă era deja târziu, nu aveam cazare, iar vârful era împădurit şi ni s-a făcut frică de potenţialii violatori existenţi pe vârfurile împădurite. Deci am admirat priveliştea dumnezeiască ce ni se deschidea în faţa ochilor şi am spus bancuri cu Alinuţa. Eu am ieşit schimonosit în probabil toate instantaneele facute în acest loc din cauza faptului că am scormonit tot rucsacul în căutarea pachetului de ţigări pe care îl aveam în buzunarul de la pantaloni. Lumea râde la auzul unei astfel de tărăşenii şi îmi dau seama că mă apropii de cel care îşi căuta calul călare.
Deja ne preocupă faptul că nu avem cazare asigurată şi trebuie să mergem cu colindul. Iniţial ne încercăm norocul la tabăra de copii lepşa. Un nene ne spune că are ceva camere şi ne invită să le vedem. Ne îndreptăm spre un volkswagen passat şi o seat ibiza galbenă ai căror proprietari dezbăteau o controversă asupra depăşirii vitezei luminii în vapori de cesiu. Ăăăă, pardon, ascultau manele, beau bere, şi se hăhăiau. Plecăm previzibil de aici cu moralul ofilit. Apucăm spre lepşa cu maşinile, şi chiar înainte de a ajunge în lepşa, apucăm pe un drum foarte prost la stânga unde încercăm să găsim ceva liber. Ne holbăm pe panouri, dăm telefoane dar nu găsim mare lucru. Înaintăm pe lângă pensiuni dintre care unele aveau nume inspirate din star trek (Dana 3). Înghesuiala din zonă ne sporeşte deznădejdea. Vedem o pensiune mai dosită care nu pare aşa aglomerată şi ne trimitem iscoadele la înaintare (Vladuţ şi Andrej). După 2 minute îl zăresc pe Vlăduţ în retrovizoare gonind înapoi spre maşină cu mâinile fluturânde. Arăta ca un gândac gonit de insecticide. Terifiat ne povesteşte că vila de care s-a apropiat are alarmă cu senzori de proximitate şi
declanşează manele dacă sesizează oameni normali care se apropie. Nici nu au ajuns la uşă că sârbo- manelele au şi început să cutremure codrii. Ultima speranţă ne-o punem într-un camping de care eu ştiam. Pe drum, făceam diferite prognoze. Fie că, fiind ieftin, va aduna toată melteneala care nu a mai avut loc sau bani de cazare, sau, că fiind frig, lumea nu vrea să stea la camping. Cum ajungem, ne miră o linişte suspectă şi absenţa oricărui vifor de fum de mici. Abordăm proprietara şi întrebăm despre paranghelii, manele şi alte dezmăţuri proprii nevertebratelor. Ea ne răspunde pe un ton dezaprobator că în camping nu este permis accesul cu salam muzical sau alte asemenea. Adică ea credea că noi venim acolo să încingem o cumetrie monstruoasă şi că ne interesam de permisiuni. Am răsuflat uşuraţi şi ne-am instalat corturile. O încununare ideală a zilei lungi dar mirifice avute. Cavalerul pe cal alb al Monicăi (camera la pensiune) nu ajunge astă seară iar protagonista are ceva schimb de replici cu Ana şi astfel ne privează de absenţa ei la festin. O înţeleg şi pe ea. Era mai drăguţ să mă fi spălat la baie decât la cişmea, dar asta e. Ajung ca de obicei ultimul la masă. Scot bunătăţile şi încep ca de obicei schimbul de experienţă cu ceilalţi. Am mâncat ca vizigoţii după trei luni de pribegie în pustiu. Mă retrag lângă cort stând la taclale cu Octav încă puţină vreme. Bag somn comatos până dimineaţă când mă trezesc la eforturile Liviei, la spartul târgului.
Ziua doi
După un mic dejun frugal servit în solitudine, mă apuc de strâns calabalâcul şi sunt gata ultimul ca de obicei spre exasperarea celorlaţi. Monica face rezervare în Soveja pentru seara. Plecăm spre Cheile Tişiţei. La intrare, precum era de aşteptat, maşini una peste alta şi soborul aferent de pantofari creau o atmosferă de bâlci provincial. Intrăm şi începem să-i croşetăm înaintând cu viteză. Mergem asistaţi de pereţii magistrali ce se înalţă vertical, somptuos, dezvăluindu-şi cicatricile lăsate de eroziune. Fondul muzical este asigurat de învolburarea Tişiţei care ne acompaniază tot drumul. Andrej ne semnalează nedumerirea unor domni de vârsta a doua care se întreabă de sensul unor astfel de incursiuni în natură. Diana intuieşte inteligent preferinţa acestora pentru un meci de fotbal sau ceva discuţii politice alături de o cinzeacă. După două ore ajungem la un tunel. Pe aici a fost la un moment dat traseul unei căi ferate forestiere, ca şi în cazul Munţilor Aninei. Trebuie să trecem apa dar nu există cale uşoară pentru a face acest pas. Diana şi Octav găsesc totuşi o metodă şi ajung de partea cealaltă (a apei). Începe să plouă iar lumea optează pentru întoarcere. Am avut şi aici, porţiuni mai dificile de trecut. Podeţele trecute la ducere pe uscat erau acum ude. Piciorul stâng îmi alunecă în lateral, şi mă blochez. Mă urnesc din nou crispat, Fac câţiva paşi şi Monica vine salvator la preluare. La un moment dat, ursul întâlneşte ursul. Peste apă, pe celălalt masiv, o ursoaică cu 3 pui făcea prospecţiuni pentru glojdeală. Ştiam eu că Vrancei sunt cunoscuţi pentru întâlniri de gradul trei, însă parcă nu credeam să fiu aşa norocos. Am stat şi am admirat familia monoparentală câteva momente bune, vrăjiţi de ineditul acestei întâlniri. Se întâmplă destul de rar să vezi ursul şi chiar mai rar, să fii suficient de departe încât să fii relativ sigur, dar suficient de aproape să îl poţi privi. Merg ce merg şi înştiinţez o familie care se îndrepta spre zona cu pricina, de urs. Baieţelul mă întrebă înseninat dacă îi pot da niste poze să le pună pe feisbuci. Îl refuz spunându-i că aparatul nu e la mine, lucru de altfel adevărat. Ajungem la maşini şi plecăm spre Soveja. Încercăm prima dată drumul prin Lepşa despre care Vlăduţ ştia că ar fi prost. Ajungem pe el şi deja dăm peste un pasaj dificil. Din contrasens vin două maşini care opresc la întâlnirea cu noi. Cobor şi îl întreb pe şoferul din Mercedesul GLK cum e drumul. Acesta se declară rezervat şi ne sfătuieşte să încercăm alte alternative. Andrej ne îndeamnă să căutăm ceva pe aproape, şi să anulăm rezervarea făcută. Eu şi Vlăduţ îl dezaprobăm pe motiv că nu se cade să dai plasă. Ne întoarcem şi încercăm varianta doi spre Negrilesti. Oprim un sătean cu o pălărie regulamentară ataşată rugându-l să ne descrie starea drumului. Acesta se declară la fel de
sceptic ca şi precedentul în legătură cu opţiunea noastră. Din milă pentru baia de ulei a camarazilor francezi, dar şi din cauza ploii, recurgem la varianta trei, care presupunea un dureros ocol de 50 de kilometri. Virajele halucinatorii de până acum îşi pun amprenta pe starea Anei, care se revoltă pe situaţie. Andrej se bagă la pilotat franţuzoaica, iar Monica trece pasager în Japoneză. Vremea de afară, înnegurată, pretindea imperios nişte black metal. Astfel că, Monica a aterizat chiar pe o serenadă semnată de Burzum. Ei şi Liviei, le vom ierta comentariile neiniţiate conform cărora melodiile sunau a purici de televizor. Gonim furibund pe ploaia care acum a devenit torenţială spre Soveja, pe acorduri tomnatic-funebre. Odată ajunşi ne chinuim să identificăm pensiunea, tragem pe dreapta iar Vlăduţ o sună pe proprietară. Aceasta dăduse locurile, deşi Monica îi spusese că s-ar putea să nu avem semnal. Iată-ne obosiţi, nemâncaţi, supraplimbaţi pe tot felul de drumuri şi fără cazare, pe ploaie şi pe seară. Ne panicăm, înjurăm şi încercăm să găsim alternative. Neverosimil, proprietara s-a simţit normal (adică prost) şi ne-a făcut rost de altă cazare. Am ajuns la o cazare al cărei statut hotelier mi s-a părut clandestin. Tanti ne-a arătat camerele, precizând că puiul ei (un june la vreo 15 ani cu freza gen lamă de topor) se va juca la calculator până târziu în sufragerie, nu cumva să îl deranjăm. Îmi transbordez boarfele din căruţă în cameră şi mă pregătesc de masă. Având în vedere că masa a debutat cu un fish fest, am hotărât să las oamenii să se bucure de astfel de ofrande neînţelese de mine, degustând o berică aleasă. Sunt conjurat la masă după ce mesenii se asigură că miresmele piscicole se disipă (mulţumesc) şi încep să scot bucate alese. Brânzeturi iuţi, cepe la fel, şi o palincă gălbui-aprigă de Satu-mare. Am băgat şi eu niscaiva cartof cu ou şi alte bunătăţuri. A fost un festin proverbial, cu multe mâncăruri făcute în casă. După ce toată lumea s-a băgat la cuib, ies şi eu pân la baie să cuget liniştit. Nu am observat că baia se încuie, lucru care m-a costat un dat buzna peste mine de către proprietară. Este unul din coşmarurile mele materializate. S- a intrat de atâtea ori peste mine în baie, încât cred că aş putea scrie un letopiseţ. Proprietara cică a bătut la uşă. Dacă o fi bătut cu genele, să fie sănătoasă, că nu am urechea calibrată pentru infrasunete.
Ziua trei
Dimineaţă mă trezesc cu o durere de cap, de parcă mi se făcea acupunctură cu electrozi de sudură. Bag un antiinflamator şi mă culc din nou. După multiplele tentative ale celorlaţi de a mă trezi, mă ridic din pat şi îmi fac bagajul. Nu am mai avut timp să mănânc şi am plecat rapid la sfatul lui Vladuţ care a observat comportamentul proprietarei care se grăbea să plecăm. Facem un popas în fosta staţiune Soveja. Este ideală pentru turnarea de filme de categoria a III-a cu buget subminimal cu zombi cărora la curge ketchup din cap, şi care au colţi de plastic. Nu pierzi banii nici dacă bagi ceva pe filiera post-nuclear society. Parcă se auzea ecoul dizarmonic al unei melodii româneşti din 1987. Căci atmosfera aparţinea acelei ere. Copacii doborâţi de furtună asteptau putrefacţia neobosiţi. Nu îi ridicase nimeni. Ajungem totuşi la două –trei aşezări care păreau din secolul ăsta. Unul era hotel intim, unde ne-am şi oprit. Ne-am oprit doar să ne furajăm un pic,lucrurile nu au ajuns şi la un nivel intim, cum imaginaţia voastă eronat ţese scenarii de genul. Nu aveau foarte multe în ofertă, însă omleta de 35000 lei a fost delicioasă. Iar toaletele, parcă fuseseră finalizate ieri. Probabil că erau aşa din lipsa clientelei însă igiena m-a făcut să mă simt relaxat ca într-o bibliotecă cu publicaţii exclusiviste. După masă, lucrurile s-au împărţit. Echipa franceză – Ana, Monica, Claudia Octav şi Diana, a apucat-o puşcă spre urbea mocirloasă. Japonejii – Vlăduţ, Livia, Magda, Andrej şi povestitoru fac incursiune în ungurime; targu secuiesc, covasna, întorsura buzăului, siriu, bucale.
Prima atracţie a specialei Lepşa – Târgu secuiesc a constituit-o Pasul Muşat (1100) unde ne-am oprit spre a contempla panorama uluitoare. Se văd Munţii Breţcu şi Vf Lăcăuţi. Urcăm un deluşor şi înainte de returnarea la maşini tragem nişte selfieuri debilitante, de care ne râdem cu poftă. Drumul Târgu secuiesc – Covasna pare desprins din basme. Nu eram pregătit să mai întâlnesc peisaje atât de idilice, plaiuri verzi mărginite de munţi şi dealuri, toate brăzdate de intermitenţa apariţiei soarelui prin sincopele noroase. Ce frumuseţe! Probabil că sunt obişnuit să văd astfel de peisaje de acolo, de sus. Disponibilitatea lor, aici, jos, mă face să mă simt un pic gelos poate, gândindu-mă că nu toţi merită aşa minunăţie de-a gata. Ajungem în Covasna, unde în centrul oraşului există poligon de testare tancuri şi alte maşini grele, altfel neavând cum să explic starea carosabilului pe anumite străzi. Cu foametea în gât ca nişte absolvenţi de ATF, mergem să găsim un hotel cu ceva restaurant decent. Nimerim la unul unde ni se spune că meniul este fix, doar pentru pensionarii cazaţi pentru tratament. Măcar nişte cadre frumoase tot am tras de acolo. Ajungem până la urmă la un restaurant decent, unde ne întâmpină un chelner care arăta ca un hibrid între Mircea Băsescu şi Adolf Hitler. La întrebarea dacă putem îngurgita ceva ne răspunde afirmativ, însă eu din mimică am înţeles NU în primul moment. Hitlescu avea ţinuta şi prezenţa impecabilă, şi până la urmă a fost de treabă. Eu am ales să bag o salată, că tare îmi era dor, în contra-curent cu ceilalţi care au ales chestii tradiţionale gen ciorbă gulaş sau gulaş săsesc. S-au mai luat niste ape Borviz şi am şi plecat spre Întorsura buzăului. Drumul covasna – întorsura buzăului este bun dacă te uiţi pe hartă, fiind DN. La locul faptei însă, te aşteaptă un forestier nămolos abrupt, aviz proprietarilor de Bugatti Lamborghini şamd. Ne oprim şi aici pentru ţigară plus pipi. Magda identifică în perimetrul ales de ea pentru exteriorizare, un leş de câine despre care bănuieşte că a fost poziţionat simetric, ca pentru o ceremonie. Nu vom şti niciodată adevărul, şi consolaţi de acest fapt dar şi dezolaţi de gunoaiele din zonă, purcedem spre alte meleaguri. Din întorsură spre buzău mai oprim pe un pod pe marginea lacului Siriu. Vedem ceva plutitor despre care Andrej speculează că ar fi un cadavru. Zoomul aparatelor infirmă bănuiala şi ne îndreptăm spre maşină lângă care fetele găsesc o jucărie din pluş. Magda descoperă că jucaria emite melodii dacă o apeşi. Melodia este hilar de stupidă, precum un jingle de luat plasă din filmele cu proşti. Butonul este apăsat obsedant şi noi ne prăpădim de râs. Ajungem în Bucureşti pe la 11 noaptea declarând tura un succes.

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *