Turcia – saptamana 2, 17 – 25 iunie 2011

Ziua 7, vineri 17 iunie – 1802 km
 
Ne trezim un pic mai tarziu pentru ca nu mai aveam de strans corturile. Cei din masina 2 insa foarte matinali, aveau deja strans totul. Ne ducem la o baie chiar in camping unde ne asteptam sa gasim laguna….dar nu e. Aflam ca de fapt accesul la laguna se face prin alta parte, contra cost si amanam pe seara vizita acolo. Ii ajutam pe ceilalti cu sfaturi despre ruta catre Pamukkale si de acolo spre tara.
 
Pleaca si la putin timp plecam si noi (nu inainte de a atrage atentia la receptie asupra mizeriei de la locul de campare). Ne indreptam spre canionul Saklikent unde platim intrarea 4,5 lire. Intai se merge pe un podet dar imediat se termina si mergi direct prin apa rece ca gheata care vine pana la brau. Rezistam eroic, fara ajutorul puradeilor care stau acolo sa ajute fetele. Ne dam seama ca apa rece provine de fapt de la doua izbucuri aflate in apropiere, iar apa din canion are debit mai mic, e mai murdara si mai ales mai calda. Apa nu trece de genunchi dar din sens opus tot vin oameni murdari de noroi si uzi pana peste cap. Cand inaintarea devine mai grea se lipeste de noi unul care incepe sa ne explice pe unde sa o luam si sa ne ajute. Are si tricou cu “Canyon guide” si deja ne pare suspect dar nu-i zicem nimic pentru ca la un moment dat inaintarea devine chiar grea, nu vedeai cat de adanca e apa pentru ca era tulbure, si erau de catarat si pietroaie alunecoase. Peretii sunt la 4-5 metri, pe alocuri chiar mai aproape si inalti de sute de metri. Mergem pana la o cascada care curge de la vreo 10m si de care nu se putea trece fara un dus fortat. La intoarcere ghidul ne cere 10 lire de persoana si ne conformam. Nu e foarte mult si chiar ne-a ajutat dar e enervant felul in care te obliga sa-l platesti fara sa te fi anuntat inainte.
 


Mergem inapoi si in Fethiye bagam kebap, admiram morminte Lyciene si apoi la Kayakoy, supranumit si satul-fantoma. De la distanta nu arata cine stie ce, dar odata intrat chiar te simti ca inconjurat de fantome. Satul a fost parasit de greci in 1922 cand au plecat in Grecia, si toate casele sunt fara ferestre, usi si acoperisuri, doar zidurile din piatra sunt ramase. Ulitele pline de buruieni si ciulini, liniste deplina, nu prea vrei sa te prinda noaptea pe acolo. Anca se holbeaza la unul care face vase de lut si ala o invita sa incerce si ea, insa e mult mai greu decat pare la prima vedere. Urcam la o capela de unde vedem marea mult sub noi si munti in zare. Vizitam si una dintre cele doua biserci ale satului care arata chiar sinistru. La cea ce a doua nu mai ajungem ca o gasim inchisa, s-a terminat programul. Ne dam seama ca am platit aiurea cate 8 lire de persoana, puteam intra free, si ne cam enervam.
 
Urmam sfatul lui Predoi  si ne intoarcem la camping cu gheata de la supermarket, gasim tot jeg in jurul corturilor si in plus masini in camping. Ma enervez si zic la receptie ca vreau sa bag si eu masina, nu au nimic de comentat.
 
Ziua 8, sambata 18 iunie – 1929 km
 
Suntem matinali, eu vreau sa plec fara sa platesc dar cum ceilalti nu vor, platim cate 10 lire de persoana. Intram la laguna Oludeniz (14 lire de masina si nu mai platesti si persoanele), cea mai faimoasa plaja din Turcia si facem baie pe saturate pana catre pranz. Totusi pentru a vedea imaginea faimoasa a lagunei, trebuie observata de sus din parapanta, de aceea sunt si foarte multi cu parapante, care sar de pe un varf de munte ce se inalta in apropiere.
 
La iesire fetelor le e foame si nu mai au rabdare, asa ca dam pe un kebap de 3 ori cat in alte locuri. Macar a fost mare. Eu ma interesez la unii de starea unui drum, ei ma bat la cap cu o super-oferta la parapanta, special pentru mine 140 lire, reducere de la 180. Reusesc sa scap de el spunandu-i ca nici daca imi da el banii aia nu am de gand sa sar.
 
Plecam, vedem nenumarate solare pline cu legume care probabil ajung si la noi, urmatoarea oprire e in Karakoy, sat langa care se afla situl arheologic Xanthos, aflat in patrimoniul Unesco. Hai sa vedem ce-i si cu asta. Caldura mare, intrarea 3 lire. De nicaieri apare un mosulica care incepe sa repete niste fraze fixe, aratand spre diverse ruine: “Roman piscine”, “Bizantin mozaic” etc. Iarasi ne-am facut cu un ghid pe care nu l-am cerut….dar care la sfarsit cere bani evident. Ii dam, dar putin si observam cum stramba din nas.
 
Mai departe ne plimbam putin prin Kalkan in cautarea unui bancomat. Dupa aceea ne face cu ochiul o plaja situata intre doua stanci (plaja Kaputas) unde se ajunge coborand o scara direct din sosea. Bagam baie si prindem apusul. Ajungem in Kas pe inserate unde gasim camping Mocamp la care negociem 30 lire pe noapte toti 4. Faza era ca camping-ul se redeschisese dupa o pauza de 3 ani si era chiar in seara asta o petrecere a celor din comunitatea Couchsurfing. Noi nu prea incantati de idee, dar asta e, negociasem totusi un pret bun. Oamenii foarte prietenosi, gen hippie. Multi au crezut ca suntem de ai lor. Insa noi obositi nu prea am avut treaba cu ei si dupa 2 beri am adormit instant.
 
Ziua 9, duminica 19 iunie – 2094 km
 
Vedem Kas din mers, continuam spre est si urmatoarea oprire e satucul Ucagiz, unde cum ajungem in centru un turc ne invita la “free parking”….parca mai auzisem asta. Intoarcem, parcam mai departe si revenim pe jos. Intrebam unde putem face o baie si aflam ca apa e contaminata si nu e buna de baie. Dar ni se propune o plimbare cu barca contra a 40 euro. Refuzam si imediat gasim alta oferta cu 30 euro toti 4 asa ca ne imbarcam pe o barca zgomotoasa, capitan un mos cu tigara in coltul gurii. Destinatia e insula Kekova, aflata la cativa km in larg si al sau oras lycian scufundat. Mergem cu barca chiar pe deasupra ruinelor care se vad la cativa metri sub apa, o senzatie foarte interesanta. Mosul nu stie deloc engleza asa ca ne atrage atentie cu cate un marait din cand in cand.
 
Ne duce apoi intr-un loc “bun de baie” cum zice el, in Kalekoy (Simena), un loc parca luat din cartile postale, sat pescaresc si zidurile unei cetati pe un deal in spate. De baie nu prea e bun locul, insa ne multumim cu privelistea si atmosfera si stam peste o ora. Eu intru in vorba cu un tip care imi spune ca e spaniol din Gran Canaria, nascut in Indonezia, si satul asta e locul lui favorit, unde de zeci de ani petrece cate 3 luni pe an. Anul asta insa e primul cand vine fara sotie care tocmai murise, iar el i-a adus cenusa pe care cu o zi in urma a aruncat-o pe insula Kekova. Imi spune si cum s-a format insula si s-a scufundat orasul lycian in urma unui cutremur, plus alte chestii interesante din zona si bineinteles ne invita in insulele Canare unde are o pensiune. Tare omul.
 
La intoarcerea in Ucagiz coboram din barca si mosul se uita lung la noi…oare ce vrea? Raspunsul nu intarzie: tip, baksis zice el. Noi….aaaa, uite am platit 30 euro pe plimbarea asta si nu-i dam nimic. Pare cam nervos dar ne lasa in pace. Bine ca nu ne-a cerut baksisul pe insula ca ne lasa acolo probabil.
 
Mai departe, iarasi campuri pline cu sere si ajungem in Demre unde prima oara mancam. Lista de preturi nu coincide cu preturile reale, cica “e de anul trecut”, dar ne intelegem cumva cu chelnerul. Vizitam situl arheologic Myra aflat chiar in oras, cu un teatru roman si morminte lyciene (intrare 10 lire). Cand cautam parcare ne sare unul disperat in fata masinii: “Here, free parking!!!!!”. Desi stiam ce vrea, parcam la el si la plecare ne da doua sucuri de portocale la 6 lire, si il vedem cum sare in fata altei masini. Cam nebun omul.  Ne e prea lene/cald sa mai cautam biserica Sfantului Nicolae in care se afla mormantul acestuia. Ei sustin ca aici ar fi aparut prima data mos Craciun asa ca-l vedem desenat peste tot. Deasemenea in oras totul este tradus in ruseste si aflam ca vin in jur de 2000 rusi zilnic in sezon.
 
In Finike oprim pentru o baie pe o plaja cu nisip cenusiu si continuam spre Antalya pe drumul prin munti. Ne hotaram sa ramanem in Kemer pana la urma pentru ca aveam adresele de la doua campinguri. Numai ca ambele sunt desfiintate, asa ca ramanem intr-un loc jegos langa un restaurant pe plaja, unde mai erau cateva corturi. Abia ne intelegem cu aia asupra pretului (20 lire toti) si toata noaptea se preumbla prin jur masini cu muzica tare, oameni care tipa.
 
Ziua 10, luni 20 iunie – 2409 km
 
Dupa o baie plecam, trecem de Antalya, afara sunt 38 grade. Mergem la Aspendos unde vedem cel mai bine intretinut teatru roman (intrare 15 lire). Inca se mai tin concerte de muzica clasica in el, insa biletele costa peste 60 euro. Chiar se monta o scena si erau repetitii in momentul cand vizitam.
In Antalya mancam si vizitam rapid partea veche a orasului cu case in stil otoman, magazine de suveniruri, moschei, minarete.
Si desi e tarziu mergem la o plaja cu taxa de intrare pentru o ultima baie in Mediterana (nu am gasit alta plaja).
 
Pe la ora 19 plecam inspre Elmali unde ajungem noaptea si oprim in centru sa intrebam de un camping ceva. La o terasa stau de vorba cu mai multi turci si cand le spun ce planuri aveam (a doua zi urma sa urcam pe munte in Parcul National Bey Daglari) imi arata pe harta unde este o zona de campat chiar pe munte. Din drumul asfaltat se desprinde un drum forestier, numai ca pe bezna gasim destul de greu locul. Mergem pe forestierul respectiv vreo 4-5 km si brusc apare in fata masinii un canton si o bariera coborata. Locul pare locuit, apare si o pisica, batem la usa, claxonam dar nu iese nimeni. Intr-un geam vad o hartie cu niste numere de telefon, sun si raspunde un turc care nu stia engleza asa ca nu avem ce vorbi. Citim un panou (tot in turceste evident) si pana la locul de campare mai sunt 11 km de forestier. Vedem si niste ore 8-18, banuim ca e programul de intrare in parcul national. Cum era deja trecut de ora 22, ce facem? Wizard propune sa stam acolo pana dimineata, fetele nu vor, eu sunt indecis asa ca pana la urma ne intoarcem la Elmali urmand sa revenim. 
 
Problema era ca oricum in Elmali nu stiam vreun loc de campare asa ca oprim la o benzinarie cu peluza de iarba si intreb, tot prin semne, daca putem campa acolo. Zice ca nu poate sa ne lase, dar un alt turc se ofera sa ne duca in Elmali undeva. Il urmam si asta ne duce la altul care avea un magazin si ne arata un ditamai locul unde sa ne punem corturile, singura problema era ca locul e betonat, nu cu iarba. Cred ca omul nu facuse un cort in viata lui. Ii explicam care e problema si asta ne duce la alt loc peste drum, unde intr-adevar era o pajiste mare, sau un fel de parculet in fata unei cladiri. Ne spune ca ala e cel mai sigur loc din oras pentru ca acolo e primaria, singura chestie ca trebuie sa plecam pana in ora 7 cand vine primarul. Nu suna prea bine si cum trebuia sa ne culcam undeva intrebam de o pensiune. Omul nostru cu masina ne conduce la un fel de pensiune/motel aflat chiar in centru, la etajul unei cladiri, cam jegoasa si veche dar pentru noi arata ca hotel de 5 stele. Am dat pentru patru persoane 70 de lire si in sfarsit am reusit si mancam ceva si sa ne culcam pe la ora 1. Si ce bine, am dormit intr-un pat!
 
Ziua 11, marti 21 iunie – 2648 km
 
Ne trezim si plecam devreme, ajungem iarasi la locul cu bariera si desi este ora 9, bariera este tot lasata si nimeni sa deschida. Iarasi telefon, reusesc sa inteleg cumva ca accesul nu este permis (sau asa cred), si citesc pe niste foi printate de acasa ca pentru accesul in parcul national e nevoie de un permis special…..
Sa ajungem pana pe varf si inapoi ar fi fost mult prea greu si lung ca timp (11 km de forestier si apoi treseu de 6 ore, apoi la fel intoarcerea) asa ca ne hotaram sa renuntam la urcare si facem o plimbare scurta in zona. La intoarcere sosise si padurarul la canton (acelsi cu care vorbisem de 2 ori la telefon), dialogam putin prin semne, ne face o poza si plecam.
Plecam spre Denizli prin Cavdir, ajungem candva dupa pranz. Desi initial vroiam sa vizitam si Aphrodisias renuntam din cauza caldurii si a lenei. Ajunsi in Pamukkale cautam un loc de camping si gasim in curtea unui motel care are si piscina (40 lire toti) , cum dealtfel au mai toate pensiunile din Pamukkale din captarile de apa. Dupa baie si masa pe seara vizitam Pamukkale unde prindem si apusul si facem baie intr-o terasa de travertin. Intrarea a fost 20 lire de persoana, dar merita toti banii.
 
Ziua 12, miercuri 22 iunie – 3006 km
 
Baie de dimineata si plecam spre Aydin apoi pe autostrada spre Izmir. Intr-o parcare de pe autostrada stam si mancam la umbra. Banii de pe cardul de autostrada ne ajung la fix, cred ca a mai ramas 0,5 lire credit. De data asta ocolim Izmir pe autostrada de centura, gresim insa la iesire si in loc de directie Canakkale o luam spre centrul orasului. Noroc ca dupa cativa km gasim un pod si putem intoarce.
Dupa ce am vorbit cu cei care au stat doar prima saptamana decidem sa mergem unde au stat si ei la intoarcere adica in Foca. Ajunsi pe dupa-amiaza mergem in centrul localitatii si nici urma de campingurile de care pomeneau ei. Abia dupa ce vorbesc cu Maria aflam ca trebuie sa mergem cativa km la nord de oras, unde intr-adevar sunt vreo 4-5 campinguri unul dupa altul. Gasim faimosul camping, atractiv mai ales datorita pretului, 20 lire pe noapte pentru 4 persoane. Intr-adevar locul e linistit, curat si foarte ok. Deasemenea proprietarul, Nihat, este foarte prietenos, mai ales cu mine, ceea ce trezeste suspiciunea fetelor. Singura problema este ca bate vantul foarte tare, abia reusim sa ridicam corturile.
Dupa o baie, fiind inca lumina afara si noi neobisnuiti sa stam locului mergem in Yeni Foca (noua Foca) aflata la vreo 8 km. Ne plimbam prin port si pe faleza, mancam peste la un restaurant care ne-a cam uscat la buzunare (doar Wizard s-a scos, a mancat cel mai mare peste si aia au uitat sa-l treaca pe nota, desi le-a atras atentia). Pentru prima data dupa multe zile ni se face frig.
 
Ziua 13, joi 23 iunie – 3022 km
 
Este oficial zi de lene, spre fericirea lui Wizard si Anca care se pot trezi tarziu. Nihat ma intreaba daca vrem sa facem scufundari, imi arata chiar si ca este autorizat sa faca scufundari. Si pe deasupra e si fost jandarm, acum iesit la pensie si se ocupa de camping. Tare omul si foarte vesel.
Dupa pranz mergem in Foca, ne plimbam prin port, pe stradute, mancam si cumparam cateva chestii pentru acasa.
 
Ziua 14, vineri 24 iunie – 3407 km
 
Plecam spre nord, oprim un pic in Candarli sa vedem castelul care se renoveaza si nu-l putem vizita. Urmatoarea oprire in Ayvalik unde facem o baie pe o plaja naspa, apoi fara oprire pana in Canakkale de unde luam feribotul (de data asta 24 lire, o singura taxa) si pe insearat suntem in Gelibolu unde zabovim un pic si exact dupa apus ajungem pe plaja de langa Bolayir, langa terasa lui Erguden, unde am stat si cu 2 saptamani in urma. Ii ia cateva momente sa-si aminteasca de noi insa apoi ne primeste foarte bucuros.
Eu pierd in iarba un bat de la cort si cand aproape ma resemnasem ca voi dormi in masina Wizard il gaseste.
 
Ziua 15, sambata 25 iunie – 3922 km
 
Mancam si luam si la pachet faimosul borek al lui Erguden, o ultima baie in Egee, poze si la revedere.
Inainte de Edirne mai luam vreo 5l de benzina de frica sa nu ramanem in pana prostului, apoi in oras pentru a cheltui ultimele lire pe kebap, inghetata si cafea turceasca.
In vama la controale, apoi dezinfectie (3 eur si un jet de clor cred pe sub masina), vigneta Bulgaria (il pacaleste pe Wizard si da 10 eur in loc de 10 leva), la prima benzinarie bulgareasca, unde se inghesuie toti pierdem aproape 2 ore.
Apoi pe acelasi drum ca la venire, pe la 8.30 suntem la Ruse unde mai facem o aprovizionare si aproape de miezul noptii in Bucuresti.
 
 
In total 3922 km, 76 ore de mers cu masina, consumul 6,2 %, viteza medie 52 km/h.
Benzina costa in general 4,18 – 4,20 lire/l dar daca ai rabdare si cauti din timp se gasesc multe benzinarii care fac reduceri si iei cu  4,01 – 4,08 lire/l.
Drumurile nu sunt perfecte in sensul ca sunt cam valurite sau cu petice dar sunt ok. Ce este de apreciat: peste tot se lucreaza la drumuri si se largesc, vor sa le faca pe toate cu 2 benzi/sens, despartite de scuar.
Autostrazile nu sunt foarte multe, sunt cu plata dar costa relativ putin. De ex. Aydin – Izmir, 130 km au costat 2,5 lire.
Traficul pe sosele este decent, nu ridica nici o problema, se aglomereaza doar in jurul oraselor iar in orasele mari este infernal. Soferii turci nu prea semnalizeaza, nu prea respecta limitele de viteza si sunt multi care nu aprind farurile (asta n-am intleles de ce, ca am vazut si multe masini noi fara probleme tehnice cu farurile stinse noaptea).
Cei mai agresivi sunt soferii de camioane si autocare.
Politistii sunt la fel de spagari ca ai nostri, te opresc la cativa km dupa radar. Noi am dat 50 lire/masina cand amenda era 290 lire.
Turcii sunt in general saritori si te ajuta cu placere, fara sa pretinda ceva. Asta cu exceptia zonelor frecventate de turisti unde uneori sunt exagerat de insistenti.
Oriunde scrie Free-parking sau free – altceva de fapt este doar sa te atraga si apoi te preseaza sa cumperi ceva.
De obicei iti ofera servicii pe care nu le ceri, pentru ca apoi sa-ti ceara recompensa pe care multi o dau pentru ca se simt datori.
 

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *