Spre Piatra Mare… 21-22 iulie 2007

Spre Piatra Mare cu Mare Detasare…

Dintr-o stare de caldura sufocanta, din aceea care iti taie respiratia si te deshidrateaza mai tare decat un anaconda care te strange cu afectiune… trubadurii s-au hotarat sa se desprinda, sa caute umbra si racoarea brazilor, caderea apelor si placerea de a sta tolanit in iarba. Prin urmare… au plecat toti cei ce se anuntasera la aceeasi ora din Gara de Nord, locul cel mai dorit din oras in zilele acelea. Au mers cu personalul si m-au intalnit in Predeal, in acelasi tren in care am urcat, fara sa stiu, cu inca doua companioane, o Ryanna olandeza si o prietena de-a ei.

Pozele aici

Am urcat in mijlocul unor oameni pe care nu-i cunosteam deci fata de care trebuia sa-mi construiesc repede o imagine, ca sa nu o faca ei inaintea mea :)… Iar fata de cei care incercau deja sa ma cunoasca trebuia sa exprim exact ce ii interesa si sa impun si niste limite… Pentru ca altfel nu am fi ajuns sa vorbim orice si nu i-as fi cunoscut nici eu asa cum sunt defapt… Nu am intampinat insa nici o problema si foarte repede m-am simtit in largul meu, intre prieteni. Am glumit si am ras in timpul ce a mai ramas pana in Timisul de Jos, unde am aflat si eu ca nu o sa punem corturile jos, langa rau, ci sus, langa cabana Piatra Mare… Nici o problema, doar ca eu aveam bagajele din Sibiu de unde tocmai venisem dupa o saptamana… Astfel aceasta “tura de lene” pentru mine a fost o provocare, un traseu destul de serios.
Am mers la inceput neincrezatoare dar apoi din ce in ce mai detasata pentru ca ma inconjura verdele calmant, vantul si oamenii cu care abia asteptam sa povestesc. Nici nu mai simteam greutatea celor doua rucsacuri pe care le aveam… Am oprit la celebrul magazin din Timisul de Jos, cel de inceput de traseu unde fiecare cumpara ceva dupa chipul si asemanarea lui. In principal inghetata si ciocolata versus vin si bere.
Din ce am inceput sa constat fiecare cate doi-trei erau diferiti de ceilalti. Unii se remarcau foarte repede, altii dadeau de inteles ca se vor remarca mai tarziu, unii mai deschisi, altii mai tacuti, unii mai spre grup, altii mai spre doar cateva persoane apropiate.
Dar sa pornim pe traseu si sa vedem cum a fost, amintire in cioburi… Am inceput sa urcam spre Canionul 7 Scari in grupuri de cate trei, patru in functie de ce aveam sau nu de povestit. Pe drumul inspre sus am inceput sa aflu detalii despre ce inseamna sa fii trubadur intre ursi, am inceput sa fiu initiata… De exemplu ca pana nu se canta “Noi elevii cand luam banii” nu se simte nimeni la munte cu adevarat, ca lui Viril ii place sa fie independent si recunoscut oficial ca Paria, ca Osmoza are experienta serioasa pe munte, ca Wizard stie o gramada de versuri din formatii nordice cu nume de nepronuntat, ca Marana e visatoare, ca Marian orice ar spune o spune pe un ton de gluma si ironie, ca Baubau e mare si nu chiar rau si canta la chitara, ca Vladi e si organizator, admin, cantator, alaturi de Vladutz, samd.
A fost un drum tare placut pana la Cascada si apoi pana la Piatra Mare, mai ales ca am mers pe cursul raului. Am ajuns sus la cabana si ne-am aruncat toti pe jos intr-un abandon total, fara drept de apel… Incat pana la urma am inceput sa si intru in panica… afara se insera si noi nu hotarasem unde punem corturile, nu stransesem lemne de foc. Toti ziceau ca se apuca de ceva cand incep si ceilalti… Dar, pana la urma, cu rabdare s-au facut toate… S-au pus corturile pe un platou la ceva distanta de cabana, dar si de apa din pacate, apa care nu ar fi dat ea pe afara de prea-plina dar era singura accesibila… Se putea umple o sticla de 2 litrii in 7 minute daca erai atent la fiecare picatura. S-au gasit lemne de foc si un mare bustean pe care l-au adus trei bravi Viril, Wizard si Andrei, un debutant si el in curs de metamorfoza in urs, cel care mi-a facut cunostiinta cu noua stare de a fi… I-am mai cunoscut atunci si pe Mateo care face fotografii foarte frumoase, care si-a adus chiar si trepiedul cu el, pe Costel caruia ii place chitara clasica si pe Catalina care a tinut sa mergem sa adunam si noi lemne. In continuare abia astept sa ii cunosc si pe ceilalti…
Seara la foc, ne-am strans alaturi de inca un grup, am mancat, l-am sarbatorit pe Razvan Cretu care a primit conform traditiei un tricou “emblematic”… am cantat la corzi de chitara si corzi vocale, am ciocnit pahare cu vin, portovotka si bere, am ras si ne-am incalzit unii pe ceilalti… Unele lucruri nu se pot descrie mai mult, se pot doar simti asa ca trecem mai departe si facem sa fie dimineata…
Ne trezim devreme, constatam ca este totusi prea devreme dupa ce ne-am culcat de 2:30 si adormim la loc. Ne mai trezim o data, acum datorita caldurii din cort ce ne aminteste vag de anaconda de acasa… asa ca plini de energie ne schimbam si iesim afara. De unde suntem se vad muntii si jos orasul… e la picioarele noastre, atat de mic si inofensiv. Mancam si povestim iar, mergem dupa apa pentru ca stim ca urmeaza un drum lung pana jos, oarecum deprimant deoarece nu ne va insoti nici un curs de rau. Dar mai intai, dupa ce ne luam la revedere de la cabana cu cainii si magarusii ei, urcam spre varful Piatra Mare. Drum destul de abrupt la inceput dar apoi doar lung… pana in varf. Si totusi nimic nu se poate compara cu a sta aruncat in iarba langa un panou pe care scrie Varful… 1840 de m… 2000 m… 2500 m… sau oricat mai mult pana la 8850.
Am stat asa un timp, profitand de un nor ce ascundea soarele, dar si de razele ce au urmat si apoi ne-au cam ars, dar ne-au facut sa ne simtit mai vii mai dornici de a simti muntele sub noi si data viitoare. Am inceput astfel coborarea… A fost una destul de lejera, nefericita din cauza lipsei de apa, placuta datorita companiei de vorbe si un pic vesela atunci cand mai gaseam pe marginea drumului cate o fraguta rosie-acrisoara. Ne mai opream din cand in cand, dupa cum striga de fiecare data un mare om… “la popaaaaaaaas” 🙂 si mai taceam pentru a nu risipi apa si suflu. Am ajuns intr-un tarziu in Predeal si ne-am oprit la o terasa. Cand poate fi un om mai fericit decat atunci cand are o bere rece in fata dupa ce a suferit de caldura si sete un drum lung?! Am mai povestit si ne-am grabit apoi spre gara… spre trenul de 19… Cu apa si fructe si gogosi si clatite… Mai relaxati si mai adormiti… Pana inapoi in stransoarea sarpelui…
Multumim muntilor, ursilor, chitarilor… Iar pentru mine incepe metamorfoza… dintii deja mi s-au ascutit si tot ma surprind cantand “di-blai di tzaca-paca… la misto” 🙂

gia

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *