RT – Spania, Pirinei – Aneto-Maladeta si Monte Perdido, 2-7 iulie 2007

Dupa 2 zile petrecute in Barcelona venise timpul sa ne indreptam catre munti evident, de data aceasta Pirinei. Planul nostru era ca sa ajungem pe cel mai inalt varf al acestor munti – Pico Aneto (3404m) – si sa mai facem cateva ture prin zona, iar apoi sa urcam pe Monte Perdido (3355m) – al treilea varf ca inaltime din Pirinei.

In zona Muntilor Pirinei nu prea exista tren asa ca mijlocul de transport de baza ramane autobuzul. Este important de stiut ca autobuzele nu circula decat rar in ziua de duminica iar ca regula generala daca toate locurile sunt ocupate nu se mai primesc pasageri care sa stea in picioare – asa ca ai toate sansele sa ramai pe jos daca nu iti cumperi bilet din timp.

Punctul principal de plecare spre Pico Aneto este oraselul Benasque iar pentru a ajunge acolo din Barcelona trebuia sa luam 2 autobuze. Noi am fost cu o zi inaintea plecarii la Autogara, care se afla langa Barcelona Sants (principala gara din Barcelona), pentru a ne cumpara biletele insa am avut neplacuta surpriza de a constata ca nu se pot cumpara bilete decat pentru primul autobuz urmand sa luam bilete pentru al doilea autobuz direct de acolo. Harta cu Aneto-Maladeta am gasit-o in librarii la pret de 10 euro si are si o carticica cu traseele, mi s-a parut excelenta (1:25.000, Ed. Alpina, 1999)

Aneto-Maldeta

Luni, 2 iulie 2007. Echipa (eu, Vladut, Livia, Simona Grasu’, Marius si Ioana) e la Autogara din Barcelona gata de imbarcare in autobzul de Huesca cu coborare la Barbasstro (plecare ora 13, bilet 12,52 euro). Afara era destul de cald (32 grade Celsius) insa atuobuzul era dotat cu aer conditionat (lucru general valabil la toate mijloacele de transport in comun din Spania – autocare, trenuri, metrouri, transport local etc.). In autobuz, Simona Grasu’ are coleg de bancheta pe un tip de culoare pe care se simteau la propriu urmele caldurii de afara si era imposibil sa te apropii de el, asa ca regandim asezarea si ne aranjam strategic cat mai departe de “dusman” – aerul conditionat isi face datoria asa ca tot autobuzul rasufla usurat.

Dupa o calatorie de 3h30min (incluzand o pauza de 20-30 min. la o parcare cu benzinarie si local unde puteai sa mananci) ajungem in Barbastro, un mic orasel in centrul Aragonului. Autogara are forma unei mici hale iar intrarea cu autobuzul necesita reale aptitudini de profesionisti pentru soferi. Ne coboram repede si ne infigem la casa de bilete pentru a lua bilete la autobuzul ce venea de la Huesca si mergea la Benasque, tinta noastra pentru Pico Aneto. Ajungi in fata surpriza! Mai sunt doar 2 locuri (noi eram 6) si atunci a fost si momentul in care am aflat ca autobuzele nu circula cu pasageri in picioare. Urmatorul autobuz abia a doua zi la 11:30 asa ca urmeaza injuraturi, blestemari si amintiri cu minunatele rate pline, cu oameni pe scara, unde oricand se mai gaseste loc pentru calatorii ramasi pe jos, pe care le gasesti prin toata Romania.

Varianta de a ramane peste noapte in acel mic orasel nu ne multumea pe niciunul asa ca am inceput sa cautam solutii – aboradam singurul taximetrist din oras fara succes insa, mergem la Tourist Info insa tot fara rezultat, luam in calcul varianta inchirierii unei masini, abia in Huesca ar exista o firma rent-a-car. In autogara mai era un grup de 4 tineri spanioli cu rucsacuri care cautau ceva masini pentru a ajunge intr-o zona de munte pentru catareare, auzim de la o masa si grai romanesc – niste conationali de-ai nostril erau in aceeasi situatie ca si noi, trebuiau sa ajunga la munca intr-un orasel la vreo 20km.

Greu de gasit o “ocazie” pe aici, din nou amintiri din Romania unde in orice comuna daca intri in birtul din centru iti rezolvi orice problema de acest gen. Dupa o ora dispar spaniolii, apoi dispar si romanii asa ca ramanem cam singuri prin autogara. Livia ia la intrebari pe un nene din fata autogarii si surpriza mare, ala chiar stia pe cineva cu un mini-van care putea sa ne duca, da un telefon si in 15min apare si masina. Sofer era o tanti de treaba la vreo 50 de ani tare vorbareata care pe parcursul drumului ne-a povestit de familie, de orase, de munti, de obiceiuri etc. Drumul serpuieste printr-un canion si se ingusteaza, iar cand apar masini din sens opus sunt necesare manevre calculate. Tanti insista sa mirosim parfumul pinilor aragonezi si deschide geamul insa “aroma” care a ajuns la noi a fost ca de crescatorie de porci si ne-a urmarit o buna bucata de drum. Tanti a fost de treaba si ne-a lasat dupa Benasque, la Plan de Senarta (cca 1300m) langa un camping, de unde pornea Valle de Vallibierna – total 104km, ne-a luat 1 euro/km.

Si uite cum se facuse ora 20 si noi eram la baza muntelui si admiram crestele inrosite ale Pirineilor. De aici incepe Parcul Natural Posets Maladeta in interiorul caruia nu ai voie sa campezi. Ne echipam, luam rucsacurile in spate si ghiozdanele in fata si o pornim pe un drum forestier care urca pe langa raul Vallibierna (marcaj banda rosie insa nu cred ca am vazut mai mult de 10 semne pe tot traseul). Dupa 45min de urcus ne oprim ca sa mancam si apoi o pornim iar la drum – in dreapta raul este undeva foarte jos, in stanga avem o panta destul de abrupta asa ca nu sunt locuri de campare. La o curba stransa dibuim noi o zona plata deaspura, printre brazi si dupa o scurta inspectie ne hotaram sa punem (ilegal) corturile acolo. Exact cand se intuneca suntem deja instalati, mai mancam cate ceva, facem si ceaiuri la primus si ne culcam.

Marti, 3 iulie 2007. A doua zi ne trezeste un zgomot de autobuz care a trecut pe drum (era o bariera jos, nu prea intelegem cum a reusit sa treaca, am aflam mai tarziu) asa ca mancam si incepem sa strangem corturile. Abia pe la ora 11 o pornim pe un soare puternic urmand acelasi drum forestier, trecand pe langa cascade, paduri de pini si poieni pline cu flori. Trece din nou autobuzul (dus-intors) si intelegem ca este o cursa regulata care ajunge la Refugio de Pescadores. Pe la ora 13:30 ajungem si noi la refugiu si intradevar de aici drumul devine mult mai accidentat, nu gasim nici tipenie de oameni (pana si autozul circula gol).

Intru sa inspectez Refugio de Pescadores/Vallibierna (1990m) – are niste paturi prici (cred ca de 8 persoane, dar intra si mai multi), o masa mare cu bancute, o soba si un telefon SOS, inauntru miroase destul de urat, ca si in refugiile noastre. Nu ne atrage in nici un fel refugiul si cum afara e plin de flori si poieni incepem sa cautam un loc de campare… Pana la urma punem corturile (din nou ilegal) intr-o poienita dupa niste pini, greu de detectat. Ne instalam, mancam si cum era abia ora 14:30 si afara soare ne hotaram sa facem o plimbare pana pe Pico de Araguells (3044m).

O pornim de-a lungul raului Barranco pe Valle de Coronas, printre pini si pietre rasarite din iarba verde. Poteca e nemarcata insa e evidenta – are 2 variante, pe o parte si alta a raului. Incepem sa urcam mai abrupt, se raresc si pinii, soarele arde si dupa 1 ora ajungem la Ibonet de Coronas (cca. 2200m) – aici pauza lunga pe o piatra langa lac si hidratare. Lacul se afla intr-o caldare evidenta, in jur numai pietre si ceva iarba printre ele – incepand de aici se vede foarte clar si impunator Pico de Araguells (3044m). Urmam poteca marcata cu momai si incepem sa urcam in serpentine pe/printre pietre, dispare si vegetatie, doar raul care se scurge in stanga noastra ramane singura dovada de viata in aceasta zona. Dupa o ora si ceva de mers printre pietre (sunt mai multe potecute facute) ajungem la Ibon Inferior de Coronas (cca. 2600m) unde mai facem o pauza lunga. Aici incepe sa bata usor vantul rece… Pornim mai departe si dupa 15min. ajungem in dreptul Ibon Medio de Coronas (cca. 2700m) de unde spre NE se dezvalui o caldare mare care se termina cu creasta dintre Pico Maladeta si Pico Aneto, de data aceasta ascunsa sub ceata deasa – vedem de aproape si primele urme de zapada.

Noi continuam spre NV si curand dam de bucati mari de pietre (2-3m) si ne croim drum pe/printre ele. Traversam cateva limbi de zapada, vedem o capra neagra ce ne taie cale, apoi urcam pe un grohotis imens de pietre (practic toata caldarea numai grohotis era) pana ajungem la Collado de Creguena o de Araguells (2902m). De aici se vede Ibon de Creguena, iar in dreapta porneste Cresta de Creguena – noi o luam in stanga spre tinta noastra urmand o creasta abrupta iar dupa 20min de catarare elementara ajungem pe Pico de Araguells (3044m). Stam si admiram peisajul, de aici se vede partea franceza a Pirineilor, ne regrupam si curand suntem invaluiti de ceata.

Trebuie sa ne intoarcem asa ca la ora 19:30 incepem sa coboram pe partea sudica pentru ca este mai usor. Fiecare a coborat pe unde a putut, Vladut si Livia o iau prin dreapta, eu cu Grasu’ o luam initial pe unde urcasem (in stanga) apoi ne dam mai spre dreapta, Marius si Ioana o iau chiar pe mijloc. Reusim dupa o vreme sa ne regrupam partial, Vladut si Livia erau mult inainte. Toti avem cateva zgarieturi pe picioare de la stanci, Ioana conduce detasat la acest capitol si deja da primele semne de oboseala. Coboram incet, trecem de Ibon Inferior de Coronas si apoi ne coboram la Ibonet de Coronas unde ne asteptau Vladut si Livia. Aici am intalnit un grup de 4 spanioli care urcau si tocmai vroiau sa-si puna corturiel – au fost singurii oameni intalniti in aceea zi – era ora 21:30.

Coboram incet, grupati, povestim, inca se mai distingea lumina si nu am fost nevoiti sa aprindem frontalele iar la ora 22 ajungem la corturi unde mancam copios si bem mai multe ceaiuri. Fata de caldura zilei, noaptea s-a lasat destul de frig afara (cam 6-7 grade) insa in corturi era placut. Cat dormeam s-a intamplat ceva ciudat – am auzit un animal urland/horcaind destul de aproape de corturi, care tot fugea de colo-colo (acum il auzeai la 20m de cort, in 10 sec. il auzeia la 150m) – am ajuns cu totii la concluzia ca era un cerb in calduri (Ioana era atat de obosita inca nici nu l-a auzit :)).

Miercuri, 4 iulie 2007. Nu ne-am grabit foarte tare sa ne trezim pentru ca am considerat ca avem destul timp pentru traseu, asa ca abia pe la ora 8:30 am facut ochi, am mancat bine si pe la ora 10 am pornit. Ioana a ramas la corturi ca sa odihneasca dupa efortul de ieri. Afara ardea soarele bine, nici un nor pe cer, asa ca iar aveam parte de caldura. Traseul spre Pico Aneto (3404m) urmeaza in mare traseul de ieri, am tras ceva mai tare si am ajuns la Ibonet de Coronas (cca. 2200m) in 35-40 min. Aici deja traditionala pauza pe piatra si hidratare, iar in plus bagarea picioarelor incinse in apa rece a raului. Dupa pauza de vreo 15-20min am inceput sa urcam iar printre pietre si intr-o ora ajungem la Ibon Inferior de Coronas (cca. 2600m) si din nou traditionala pauza. Aici dam de un grup de 2 persoane care coborau si dupa vreo 5 min. apare inca unul care alerga disperat si vine la noi si se sperie cand isi da seama ca nu eram noi camarazii lui. Ii indicam pe unde sa alerge in continuare si o ia la sanatoasa…

Dupa ce am mai ciugulit cate ceva am pornit spre Ibon Medio de Coronas (cca. 2750m), am parasit traseul de ieri si ne-am indreptat catre NE si in 20 min. am ajuns la lac. De aici am inceput sa dam de cateva grupuri care coborau deja (noi am fost cam lenesi). Creasta se vede impunatoarea, se observa si Pico Aneto, Glaciar de Coronas peste care trebuie sa trecem noi. Pe lac sunt bucati de gheata semn ca pe aici este destul de frig noaptea, acum deocamdata ne luptam cu caldura. Curand depasim niste limbi de zapada si incepem sa urcam panta in zig-zag pe un pietris plin de praf, depasim Ibon Superior de Coronas (cca. 2800m) si la baza Glaciar de Coronas facem pauza (cca. 3000m) dupa 1 ora de la Ibon Medio de Coronas (era ora 14:30). Aici regrupare, echipare pentru zapada/gheata, doar eu cu Vladut avem pioleti, ceilalti au bete de tura, insa zapada este cam fleoscaita de la atata soare iar coltarii nu-si au rostul.

Pornim pe ghetar, se accentueaza si panta si urcam sustinut vreo 25 min. pana ajungem la o zona de stanci de vreo 15m care trebuie escaladata. Urcam cu atentie si iesim in Collado de Coronas (3195m) si astfel iesim in creasta. Aici suntem invlauiti de ceata si incepem sa urcam prin stanga pe zapada, ocolind astfel creasta. Dupa putin timp ajungem in poteca ce strabate Glaciar de Aneto (cel mai mare ghetar din Pirinei, intins pe 132ha si adanc de 50m) – ruta clasica Portillones (NV). Zapada cam fleoscaita ne ingreuneaza inaintarea, abia ne miscam, din cand in cand ceata se ridca si ne dezvaluie frumoasa priveliste care ne incojoara insa nu ne lasa prea mult sa ne bucuram si se pune iar. Dupa 40 min. ajungem la Puente de Mahoma, o creasta de vreo 30m foarte expusa in ambele parti formate din blocuri de piatra. Aici regrupam, intre timp se ridica si ceata si se vede crucea de pe varf foarte clar si aprope. Ne tot uitam la 3 tipi care se chinuie sa coboare creasta, Simona se sperie de expunere si renunta la catarat preferand sa ne astepte acolo. Noi urcam cu atentie creasta si in 10 min., cam pe la ora 16:30 suntem pe Pico Aneto (3404m – cel mai inalt varf din Pirinei). Aici priveliste de vis, creste cat vezi cu ochii, in V totul este acoperit de ceata, simtindu-ne ca si cum am pluti pe nori. Cum stateam noi si admiram privelistea apar 2 alpinisti de pe Cresta de Llosas care pareau destul de epuizati si erau blindati din cap pana in picioare numai cu echipament de alpinism, insa se vedea pe fata lor o bucurie si o satisfactie enorma.

Dupa vreo 20-30 min. de poze, admirat privelistea, pus sticker UT pe cruce, incepem sa coboram, urmand acelasi traseu de la urcare. Trecem din nou de Puente de Mahoma, ajungem la Simona si ne punem pe mancat. Dupa 30 min. de ospat, in care am reusit sa mancam tot ce aveam la noi, incepem sa coboram pe zapada fleoscaita, fiecare adoptand stiluri diferite de patinare… Mult mai usor la coborare, cred ca in 15 min. ajungem la Collado de Coronas (3195m) unde descataram cu atentie stancile, apoi coborare rapida pe Glaciar de Coronas (vreo 10 min.). Ce am urcat in 2 ore am coborat in 30 min. :). La capatul ghetarului facem o pauza de dezechipare si hidratare si apoi coboram pe pietrisul cu nisip/praf pana la Ibon Medio de Coronas. Aici testam grosimea si rezistenta „banchizelor” de pe lac dupa care o pornim spre Ibonet de Coronas pe la Ibon Inferior de Coronas – deja era a 4-a oara in 2 zile cand mergeam pe acest traseu. Nu putem sa nu facem traditionala pauza de pe piatra de langa lac, asa ca ne mai odihnim nitel si admiram peisajul bucurandu-ne in acelasi timp de linistea din jur. Iar la drum, coboram prin padure si ajungem la corturi pe la ora 20:30 – mai dam de inca un cort pitit printre pini si multa lume pe langa refugiu. Ioana s-a bucurat din plin de ziua de odihna reusind sa doarma jumatate de zi :). S-a lasat seara, am facut ceaiuri si am mancat si doar invazia mustelor si a tantarilor ne-a facut sa mergem la culcare.

Joi, 5 iulie 2007. In aceasta zi ne-am impartit in 2 grupuri – Ioana, Simona si Marius vroiau o plimbare asa ca au ales sa mearga pana la Ibon Baja de Vallibierna (cca. 2450m), iar eu, Livia si Vladut vroiam sa urcam pe Pico de Vallibierna (3056m). Nu ne-am grabit prea tare, abia pe la ora 12 am plecat, dupa ce am mancat si am lenevit pe la soare. Drumul noastru cica ar fi fost marcat cu banda rosie, insa nu am vazut mai mult de 3-4 semne, si asta in partea de inceput, unde chiar nu era nevoie.

Traseul incepe de langa refugiu, urmand drumul pietruit ce se continua din drumul forestier pe care urcasem cu 2 zile inainte. Pe drum o gramada de familisti cu copii si bunici iesiti la plimbare… Dupa vreo 45 min. drumul ajunge o poteca foarte bine batuta, noi trebuia sa o luam pe undeva la dreapta insa nu am vazut nici un semn/sageata asa ca am ajuns la Pleta de Llosas – un fel de platou care in acelasi timp este si fundul unui circ glaciar. Aici peisaj de vis, peste tot e plin de flori de toate culorile – predomina rosul rhododrenolui, izvoare, iarba moale si primitoare si peste tot in jur creste. Noi o luam in dreapta ca sa iesim in poteca spre Pico Vallibierna (care nici acum nu stiu de unde incepea), ceilalti continua inainte. Traversam numai poieni colorate si frumos mirositoare si ajungem la Canal de Vallibierna (cca. 2200m.) – un fel de defileu, unde dam si de poteca, nu este insa foarte evidenta. Aici ne mai tavalim putin prin flori si apoi incepem sa urcam… Treptat-treptat incepe sa dispara vegetatia, peisajul find acum dominat de pietre, iar dupa 1 ora ne oprim langa un izvoras ce se scurgea printre pietre – ultima sursa de apa spre varf. Deasupra noastra se ridica impunator varful, noi continuam sa urcam prin dreapta, de data aceasta pe pietre instabile care formeaza un imens grohotis. Dupa 1 ora iesim in Collado de Culebres (2789m) si admiram crestele care ne inconojoara. Caldura ne chinuie, nici un fel de nor pe cer si nu adie nici macar o urma de vant… Peisajul selenar de aici este diferit de cel din zona Aneto, cu toate ca sunt foarte aproapiate ca distanta.

De aici se vad spre varf mai multe poteci care urca in zig-zag spre varf pe grohotis insa mie nu imi par prea sigure, asa ca taiem o panta spre dreapta si ajungem in 15 min. la Collado de Llauset (2865m) de unde se vede Embalse de Lauset care are si un baraj. De aici continuam urcusul in stanga, direct pe creasta, in scurt timp nu se mai observa poteca si incepem sa cataram pe stanca abrupta si pe deasupra si friabila iar dupa 30 min. de agatat/tarat/cocotat ajungem pe Tuca de Culebres (3051m). Aici ramanem fascinati de crestele din jurul lui Pico Aneto cu celebra Creasta Salenques-Tempestades in dreapta (D+, IV+/V-). Ca sa ajungem pe varful geaman Pico de Vallibierna (3056m) trebuie sa trecem o creasta-cutit de vreo 30m. (Paso de Caballo), foarte expusa care se trece numai in fund, cu picioarele atarnand de o parte si de alta a crestei – la mijloc am gasit un piton. Trecem cu mare atentie, Vladut se misca mai greu ametit de haul ce-l inconjoara, iar la ora 16:30 suntem pe varf. Aici este o cutie de metal fara caiet insa, doar cateva foi cu insemne ale celor care au trecut pe aici… lasam si noi un sticker UT. Mancam putina mancare pe care o aveam si tot admiram privelistea de la care nu ne putem lua ochii.

Dupa vreo 45 min, ne hotaram si noi sa o luam din loc si cum Vladut nu mai vroia in nici un fel sa trecem inapoi pe creasta, continaum inainte mergend pe creasta, care seamana foarte mult cu Creasta Pietrei Craiului. Dupa putin timp coboram in serpentine scurte si apoi printre pietre pe o poteca imaginara marcata cu momai ajungem la Ibon Chelat (cca. 2750m) unde mai facem o pauza. Apoi mers din nou dupa ureche pana la Ibon Alto de Vallibierna (cca. 2550m) si apoi pe poteca/pietre pana la Ibon Baja de Vallibierna (cca. 2450m) – unde au mers ceilalti. Pe drum am intalnit de mai multe ori marmote, care mi-au parut foarte nostime :). De aici coborare usoara printre izvoare si tufele de rhododendron, ajungem din nou la Pleta de Llosas si pana la corturi urmam drumul pe care am urcat dimineata – ajungem pe la 20:30. Masa nu a fost una prea imbelsugata, nemaiavand paine nici optiunile nu erau prea multe, asa ca am mancat multi biscuiti cu gem si ceaiuri si ne-am bagat la culcare mai devreme pentru ca urma o zi lunga in care dupa trei trasee foarte frumoase in aceasta zona trebuia sa schimbam masivul muntos.

Autoziua

Vineri, 6 iulie 2007. Ne interesasem din timp de la soferi si aflasem ca primul autobuz care cobora in Benasque era la ora 6, asa ca am dat trezirea la ora 5 si ne-am strans bagajele si corturile (care erau fleasca de la condens) si ne-am pus in „statia de autobuz”. Intradevar, pe la ora 5:55 vine un mini-autobuz (27 locuri), cu roti de offroad, din care se descarca o groaza de batranei francezi echipati din cap pana in picioare (aveau si pioleti) probabil vroiau sa urce pe Pico Aneto. Sarim in autobuz (eram singurii pasageri), ii explicam soferului ca ne grabim pentru ca avem de prins un alt autobuz in Benasque, ne spune ca mai trebuie sa vina un al doilea autobuz si deci nu putem pleca (nu incapeau 2 autobuze pe drum, parca si unul singur era prea mult pentru acel drum :)). Apare si celalalt autobuz din care se descarca restul grupului de batranei francezi si o pornim si noi pe la 6:10 (bilet Vallibierna – Benasque 10,80 euro). Foarte interesant si ametitor drumul, se merge numai pe langa prapastie, se coboara de la 1990m pana la 1300m pe drum forestier (cam 12-13km) pana in camping (bariera a deschis-o soferul cu ajutorul telecomenzii) si apoi pe drum national inca 6km pana in Benasque (cca 1100m). Soferul foarte de treaba, a mers cat a putut de repede pentru noi, pe drumul asfaltat mergea cu cel putin 100km/h in serpentine si tuneluri si la 6:42 eram in Benasque in statia de autobuz. A venit si autobuzul nostru la 6:45 (daca il pierdeam mai era doar unul, la ora 15!!!) pe care l-am luat pana in Barbastro (96km – 6,96 euro). Pe drum se cam aglomereaza (nu mai erau prea multe locuri libere) urca o tanti grasa care se pune pe bancheta alaturata de mine si Simona si o vad ca ii e cam rau insa nu m-am mai uitat spre ea si apoi vad ca se muta, iar la prima statie se urca 2 baieti tineri si acestia vad loc liber langa noi si dau sa se aseze, numai ca primul sare ca ars si incepe sa injure de mama-focului – era pe pantaloni tot plin de voma de la tanti care reusise sa „orneze” toata bancheta. Asta injura acolo, eu abia ma abtineam sa nu rad, Simona ii da servetele sa se stearga… noroc cu aerul conditionat care a facut ca sa nu se simta mirosul.

La ora 8:45 suntem in autogara mult iubita din Barbastro, locul unde ne petrecusem ore bune pentru a gasi o „ocazie” in urma cu cateva zile. Luam repede bilete pentru Boltana (5,19 euro) si cum abia la 11:30 avem autobuzul mergem pe rand la supermarket Plus pentru a cumpara mancare si apoi o scurta plimbare prin oras. A fost o faza tare – autocarul era garat deja, iar cu vreo 1 ora inainte de plecare soferul a deschis jos la bagaje, a scos o bicicleta si a plecat sa se plimbe si nu s-a intors decat la ora la care trebuia sa plece deja autobuzul, cand a deschis la bagaje, a pus bicicleta si a plecat in cursa. Cat asteptam noi sa vina soferul cu bicicleta a mai venit un autocar carea descarcat o trupa de 20 de pustani de vreo 13-14 ani cu rucsacuri din care atarnau pungi si tot felul de echipament, aveau pioleti legati aiurea cu care agatau totul din jur, unul avea in varful pioletului infipt un dop de pluta de la sticla de vin, altul avea fermoarul desfacut si curegeau toate din rucsac, unuia i se rupsese chinga de la umar si acum ii statea tot rucsacul numai in celalalt umar, iar altul si-a uitat punga cu paine chiar in mijlocul autogarii. Dupa ce am ras cu lacrimi efectiv ne-am suit in autobuz, unde eram printre putinii pasageri, iar soferul biciclist avea chef de vorba si ne-a povestit tot drumul.

Ne lasa la Boltana la ora 12:30 intr-o statie de autobuz cu bancuta, nu avem nici un orar afisat (stiam doar ce aflasem de pe internet in Romania), asa ca ne ducem la Turist Info ca sa intrebam cand avem urmatorul autobuz. Tanti de aici ne tot tine si intr-o engleza din care nu intelegeai nimic ne povesteste de cazari, de restaurante, de campinguri si de nu-stiu-ce orase si cetati si dupa 20 min. noi am plecat si tot nu aflasem la ce ora avem autobuz. Mai intrebam si intradevar singurul autoz spre Torla era la ora 14:40 cum stiam si noi asa ca mai aveam de asteptat. Afara era o caldura apasatoare, 36 de grade, eu merg la o librarie si iau harta nu foarte grozava cu Monte Perdido (3,5 euro – mai exista din aceeasi colectie cu harta pe care o luasem cu Aneto-Maladeta, harta Oredesa-Monte Perdido + carticica, 1:40:000, Ed. Alpina, 9 euro, foarte buna) si pentru ca tot nu aveam ce face am vizitat orasul. Luam si al 4-lea autobuz al zilei de la Boltana la Torla (2,40 euro) unde ajungem la ora 15:30.

Monte Perdido in 24 ore

Si iata-ne la limita Parcului National Ordesa si Monte Perdido. De aici pe tot timpul verii circula autobuze catre Ordesa (la fiecare 15 min., orele 6 – 22), accesul cu autovehicule personale fiind interzis (se lasa in parcarea cu plata din care pleaca si autobuzele). Si iata cum trebuie sa luam al 5-lea autobuz al zilei – luam bilete dus-intors pentru ca e mai ieftin (3,40 euro) si ne suim in primul autobuz care pleca, iar dupa 25 min. suntem in interiorul superbului canion Ordesa (cca. 1300m). Aici o poiana larga in care oamenii stau in iarba la un picnic, citesc, se joaca, alearga etc., se bucura de natura – la ce flux de oameni e pe aici am impresia ca suntem prin Herastrau. Ne trantim si noi in iarba si ne punem pe mancat cat mai mult, cred ca fiecare isi facea griji ca o sa fie prea greu rucsacul cu atata mancare :). Ne astepta un drum de-a lungul canionului Ordesa si apoi urcare pana la Refugiul Goriz si tot drumul cu rucsacurile in spate si ghiozdanele in fata. Nu prea avem nici o chemare sa o pornim asa o mai lenevim ca sa ne facem curaj si abia pe la ora 17:30 ne punem in miscare. Exista 2 variante – se poate merge pe fundul canionului pe un drum forestier, pe langa raul care are multe cascade spectaculoase sau se poate urca si apoi merge pe sus, pe undeva pe la jumatatea canionului tot de-a lungul canionului de unde ai o fantastica perspectiva asupra intregului canion. Noi hotaram sa o luam pe jos pentru ca pare ceva mai scurt… La inceput drumul merge drept, paralel cu raul prin padure, apoi incepe sa urce, trecem raul si apoi apar serpentine. Impun un ritm mai sustinut pentru ca aveam destul de mers, suntem singurii care urcam, ne intalanim cu zeci de grupuri de familisti care coboara.

Ne mai oprim cate putin pe la cascade si continuam urcarea, iar dupa 2 ore eu si Simona ajungem in partea finala unde dispare padurea si unde gasim un lung platou inverzit pe fudul canionului (cca. 1750m) – intre timp drumul forestier devenise o poteca larga care aici era pavata!!! Pauza pentru regrupare, hidratare si o mica gustarica. Pe la ora 20 ne punem iar in miscare, vedem vreo 2 marmote care nu se sinchiseau de noi, apoi o cireada de vaci care pastea fara griji si in 20 min. ajungem la capatul canionului unde este si cea mai mare/frumoasa cascada – Cola de Caballo. De aici avem 2 variante de iesire din canion, traseu spre Refugiu Goriz – ori urcam prin dreapta pe serpentine facand un ocol, drum normal (sendero), ori escaladam direct in sus pe niste lanturi (clavijas). Cum eram incarcati cu bagaje ne hotaram sa o luam pe serpentine, asa ca o pornim iar la urcat. Ne-a luat cam vreo 30 min. pana am ajuns deasupra canionului (pe lanturi cred ca se faceau 5 min.), ne depasesc vreo 2-3 grupuri care urca (au fost singurii pe care i-am vazut urcand). Pentru ca exista riscul sa ajungem la refugiu pe intuneric eu, Livia si Vladut o luam inainte lasandu-i pe Simona, Ioana si Marius in urma… Am ajuns obositi la Refugiu Goriz (2195m) undeva dupa ora 22, cand tocmai sa lasa intunericul si abia am reusit sa gasim un loc de campat chiar langa refugiu ca s-a si lasat bezna. Fiinde parc natural exista o multime de restrictii: camparea in zona Ordesa se face la inaltimi de peste 2100m, numai pe timpul noptii, cu corturi de max. 1,30m. Pe langa refugiu erau vreo 20 de corturi, la terasa erau o gramada de oameni care discutau si se simteau bine. Pe la ora 22:30 au aparut si ceilalti, si ei cel putin la fel de obositi ca si noi, ne-am instalat, am mancat cate ceva si cred ca am adormit instant. Ne astepta o noua zi obositoare…

Sambata, 7 iulie 2007. Ne trezim la ora 5 ca sa avem timp sa ajungem pe Monte Perdido (3355m) si sa coboram pana jos (cca. 1300m) de unde trebuia sa luam autobuzul la ora 15. Plan maret cam greu de realizat dar eram foarte motivati ca sa-l ducem la capat, asa ca in momentul in care a sunat alarma de trezire cu toate ca dormeam cu totii atat de bine ne-am mobilizat si in 20 min. eram deja porniti pe traseu. Ioana a fost singura care a ramas la corturi, fiind ceva mai obosita si nefiind prea atrasa de varf.

Traseul porneste in serpentine printre pietre, dupa vreo 30 min. de urcat deja nu mai este vegetatie, urcam pe pietre pe poteca evidenta marcata cu momai, ocolind prin stanga varful. Trecem de cateva limbi de zapada (care era tare fiind destul de frig), o capra neagra ne taie drumul, apoi la 1h30min. de la refugiu ajungem la o zona de urcat pe pietris cu nisip foarte instabil. Trecem si de aceasta zona apoi urmeaza o traversare pe zapada inghetata (erau destul de adanca poteca asa ca riscul unei alunecari laterale era mic) unde sarim o mica crevasa ce se casca in mijlocul zapezii. Pe munte nici tipenie de om, cand am plecat noi se vedeau vreo 2 frontale pe la corturi si atat… Pe la 7:30 iesim intr-o mica caldare si vedem pentru prima oara varful. Iesim din caldare suind mai multe pietre si dam intr-alta caldare unde nu mai vedem momaiele care ne ghidau. Vedem niste urme in fata care urca un perete si ies in intr-un pas pe creasta – Cuello Zilindro (3074m). Ne indreptam spre urme, trecem de Ibon Chelau (2989m – cel mai inalt lac din Pirinei), in dreapta avem varful si presupunem ca traseul urmeaza creasta gresit! Ne-am dat seama mai tarziu). Poteca ajunge langa lac si apoi se face dreapta si se urca pe o mini creasta paralela cu creasta mare si apoi un pasaj de zapada (La Escupidera). Noi nu am luat-o la dreapta ci drept inainte, am trecut de lac si apoi am urcat pe grohotis instabil (initial pe zapada inghetata din stanga dar pe care alunecai foarte urat fara coltari si piolet) asa ca la ora 8 ajungem in Cuello Zilindro (3074m). De aici panorama asupra crestelor din jur, creasta din fata este granita cu Franta. Cu toate ca iesise soarele s-a pus un frig si un vant de am pus pe noi toate hainele pe care le aveam la noi, am incercat sa luam micul dejun insa din cauza frigului nu a fost o reusita. Eu fiind mai gros imbracat si probabil avand foamea mai mare raman si nu ma las pana nu mananc bine, ceilalti o pornesc spre creasta pe poteca bine conturata.

Dupa mic-dejun o iau si eu in sus si dupa ce urc prima galma ii observ pe ceilalti catarand niste stanci expuse si undeva in spate semet Monte Perdido. Ajung si eu la acele stanci, Simona renuntase deja (au cam speriat-o expunerile pe acolo), catar si cand ajung sus vad ca urmeaza creasta si mai si. In urmatorul varfulet se opresc Livia si Marius nemai fiind dispusi sa continue, mai catar si descatar putin pe creasta si dau de Vladut care se intoarce si el spunandu-mi ca nu e de mers pe acolo. Eu continui, trec de un bolovan suspendat si ajung undeva unde trebuia sa descatar un perete de vreo 15-20m. Imi iau inima in dinti, cu fata la perete ajung pana mai erau vreo 2-3 m. pana jos, insa aici surplombat. Ma uit cu coada ochiului cam cat mai e pana jos, nu vedeam decat pietre jos si nu prea puteam sa estimez, ma gandesc ca pot sari pana jos insa daca trebuie sa ma intorc cum o sa catar peretele surplombat? Dupa aceea urma un perete vertical de vreo 15m si cine stie ce altceva… Trebuie sa ma intorc pentru ca nu e de mers inainte, reusesc sa catar cumva inapoi si apoi cu atentie ajung langa ceilalti. Cred ca varful (cel cu peretele de 15m. ce urma dupa salt) este El Dedo (3188m) deci noi suntem pe la 3150m – nu am intalnit nici un fel de piton pe nicaieri. Stam si admiram Monte Perdido si observam oamenii care urca pe poteca (atunci ne dam seama pe unde trebuia sa urcam si noi), partea finala pe zapada pare inclinata, acum dimineata cand e totul inghetata nu prea ai ce face fara coltari si piolet.

Mai privim putin la crestele din jur si pe la 9:15 incepem sa coboram, curand ajungem la Simona si apoi in Cuello Zilindro unde nu mai era asa de frig, deja ardea soarele. Din dreapta urca un grup de 4 insi pe fata inclinata a Glaciar de Marmores… Mai privim spre Monte Perdido, deja primii ajunsesera la partea cu zapada si erau mai mult in 4 labe, parca aveau si pioleti, coboram la Ibon Chelau si acum vedem si poteca. Se aude un strigat lung de bucurie, ajunsese primul pe Monte Perdido si acum era cu mainile ridicate in aer… Ne incearca un sentiment de regret insa nu avem timp de stat si coboram grabiti spre refugiu intalnid multe grupuri care urcau. La ora 11 suntem la corturi (mai ramasesera inca vreo 4-5 corturi ridicate pe langa refugiu), Ioana deja incepea sa stranga. Ne apucam si noi de facut bagaje, strans corturi, ciugulim cate ceva si la ora 12 o pornim voiniceste spre canion cu tot bagajul pe noi. In 45 min. suntem deasupra canionului, coboram tot pe serpentine si ajungem pe poteca de pe fundul canionului. De aici in ritm alert depasim grupurile de familisti care urca si coboara pe bulevard (parca este pe Magheru :)) si dupa 2 ore suntem la Ordesa de unde luam atobuzul de la ora 15 pana in Torla. De aici acelasi autobuz ca si ieri de la ora 15:30, insa in continuare, pana la Sabinanigo (16:35, 2,88 euro) de unde avem tren sau autocar spre Zargoza si de acolo aveam sa ne plimbam prin toata Spania.

La final pot spune ca am ramas impresionat de frumusetea Muntilor Pirinei, este un peisaj diferit fata de Carpatii Romanesti, insa seamana cu Dolomitii si poate un pic cu Alpii (pastrand evident proportia).

Cateva linkuri care pot fi utile:
 Prezentarea detaliata a Muntilor Pirinei, cu descrierea rutelor principalelor varfuri
 Mersul autobuzelor din Spania (ALOSA SA)
 Mersul trenurilor din Spania (RENFE SA)
 Site-ul Editorial Alpina – cele mai bune harti cu Muntii Pirinei

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *