RT Siriu, 15-16 octombrie 2011

Desi este abia jumatatea lunii octombrie, termometrele arata maxime de 10-12 grade, iar asta se întîmpla în Bucuresti. Toata saptamîna trecuta am urmarit prognoza meteo pentru week-end la munte. Un lucru era sigur: o sa fie frig. Precipitatiile se anuntau pentru duminica, asa ca am hotarît împreuna cu Alex (un coleg de master) sa facem o tura un pic extrema, la cort, în Muntii Siriu. La traditionala bere de joi zice ca ni se alatura si Octavian, iar Lollek va completa echipa dupa mici gîndeli si razgîndeli. 

 
Sîmbata, la ora 4.20, ceasul suna cu nesimtire, trezindu-ma dupa numai doua ore de somn. Nu am niciun chef sa parasesc lumea viselor, îl bag sub perna, dar asta insista si nu am încotro. Încarc bagajele în Loggy, îi ridic de la vetrele lor pe Lollek si pe Alex (colegul meu de master) si bagam drum întins pîna în Ploiesti de unde îl luam pe Octavian. Pe la 7.15 pornim spre Valenii de Munte unde înjuram putin pentru ca drumul spre Buzau nu este semnalizat printr-un indicator, desi Octavian intuise cam pe unde ar trebui sa fie. Ne întorcem si cotim pe lînga benzinarie, dupa care trecem prin comuna Drajna, iar în Nucsoara facem stînga catre Valea Plopului. Drumul are multe curbe, strabatînd comuna prahoveana Starchiojd. La un pod peste pîrîul Bîsca Chiojdului viram brusc la stînga spre comuna Chiojdu, aflata deja în judetul Buzau. În satul Bîsca Chiojdului (deja m-am plictisit de atîtea Chiojduri) se termina asfaltul si sîntem nevoiti sa continuam pe drumul pietruit ce duce spre Nehoiu, nu înainte de o mica oprire la magazinul satului. Mie îmi trebuia ceva pîine, Lollek cumpara un elicopter cîntator pentru nepotul ei, iar Octavian baga o înghetata la fel rece ca aerul de afara.
 
Dupa ce iesim din Bîsca ne depasesc mai multe camioane ce merg spre catunul Stearpa si astfel aflam ca sîntem pe calea cea buna. Peste aproximativ 8 km se desprinde un drum forestier care ajunge în Stearpa, dar starea deosebit de proasta în care se afla ne face sa parcam masina si sa ne înhamam la mersul pe jos (am venit la munte, nu la off-road cu Loganul). Pîna aici vremea a fost frumoasa, dar spre Siriu se vad nori negri. Înainte de a începe traseul mîncam cîte ceva (în special fasolea batuta cu gust puternic de usturoi a lui Lollek). Dupa vreo 3 km de forestier plictisitor si namolos pe alocuri, ajungem în Stearpa, la confluenta Siriului Mic cu cel Mare. Traversam apa si începem sa urcam pe un drum de caruta pîna ce intram în padurea de foioase. Marcajul punct rosu îsi face si el aparitia, chiar daca este destul de rar si sters. Tinem linia culmii Blojii, cu o panta domoala, iar dupa 3 ore de la plecarea din Stearpa iesim din padure avînd vedere catre cantonul de lînga Lacul Vulturilor. 
 
Vîntul începe sa se înteteasca aruncînd în noi cu ninsoare. Cu cît cîstigam în altitudine, ne afundam tot mai mult în acesti nori care transforma Siriul într-un tinut al zapezilor. Dar, am venit aici de placere, nu? Ne oprim putin pentru a mînca niste afine înghetate bocna, care mai pastreaza un pic din aroma verii ce pare atît de departe. Ajungem pe vîrful Malîia (1662 m) în plin viscol fara sa vedem mare lucru în jur, dar facem cîteva poze pentru ca ne aflam pe cel mai înalt pisc din muntii Siriu. De aici mai mergem putin pe creasta si cum gasim o varianta mai putin abrupta, coborîm spre Lacul Vulturilor pe care îl zarim încetosat prin norii în care ne aflam. În stînga lui se observa conturul Lacului Sec care astazi nu mai pastreaza decît un mic ochi de apa. 
 
În 15 minute sîntem lînga canton si cercetam posibilitatile de cazare. O camera mica, un fel de anexa a cantonului, este deschisa si, desi în apropierea usii scrie mare “Intrarea interzisa în cabana si în incinta împrejmuita” decidem sa ne adapostim aici, iar Octavian si Lollek vor instala mai tîrziu cortul înauntru. Aproape în acelasi timp cu noi ajunge aici un grup de aproximativ 10 oameni, avînd si ei corturi în spate, dar care decid sa se întoarca pentru a campa într-o poiana pe care au gasit-o pe traseu, acel loc fiind mai ferit de vînt. Alex si cu mine vom amplasa cortul în curtea cantonului, lînga niste molizi înalti care ne vor adaposti de vînt. Din cauza frigului, ne bagam repede în sacii de dormit, înfofoliti cît mai bine. Eu am pe mine trei perechi de pantaloni, tricou, doua polare, geaca si tot îmi ia ceva timp pîna ma încalzesc. 
 
Nu reusesc sa dorm prea bine pentru ca mi-a cam fost frig la picioare. Trece însa noaptea si ne trezim pe la 9, fara sa ne grabim prea tare sa plecam la drum. Înca ninge si vizibilitate ioc, asa ca nu vom merge spre culmea Tataru, cum era planul initial. În jur de ora 12 parasim anexa cantonului, lasînd totul asa cum am gasit si încercam sa dibuim traseul marcat cu triunghi albastru pe harta care coboara pe valea Milei. Deoarece plaiurile sînt acoperite cu zapada, nu se prea disting potecile si nu ne dam seama de unde începe valea pe care o cautam. Luam ca punct de reper o stîna pe care o întîlnim dupa circa 20 de minute de mers de la canton. E cazul sa dau o blagodarie la adapostul calm al copacilor. De aici începem sa coborîm prin padure, dar întîmpinam o panta abrupta presarata cu stînci destul de mari pe care ar fi greu sa le trecem, îngreunati fiind de zapada afînata. Decidem ca e mai bine sa ne întoarcem pentru ca ar fi inutil sa balaurim la vale cînd putem, mult mai usor sa mergem, pe sub creasta Malîia, spre culmea Blojii pe care am urcat cu o zi înainte. Revenim la stîna si mai dezbatem putin pe unde ar putea veni triunghiul albastru. Îmi amintesc ca lînga canton am vazut un triunghi rosu, care e posibil sa îl înlocuiasca pe cel albastru. Vom afla asta cu alta ocazie… 
 
De la stîna mai urcam putin pentru a merge pe lînga limita padurii. Gasim repede si marcajul punct rosu care ne va duce la locul în care ieseam ieri în golul alpin. De aici potecile ne sînt cunoscute. 
 
S-a asternut zapada si în padurea de pe culmea Blojii. Norii se mai raresc, lasînd soarele sa ne zîmbeasca printre frunze. Cu cît ne apropiem de Stearpa omatul se împutineaza, iar odata iesiti din padure nu îl mai vedem deloc. Mai avem de parcurs forestierul Rosia si ajungem la masina fara alte peripetii (doar putin namol pe bocanci si un vînt rece care ne grabeste plecarea). Tura o încheiem cu un ceai cald si o bere (fara alcool pentru mine) în Valenii de Munte, gîndindu-ne ca urmatoarea iesire pe munte am dori-o fara viscol si bocanci de iarna în picioare.

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *