Poiana Rusca 1-3 mai 2008

Piana Rusca  sunt  munti de marime mijlocie, asezati  la marginea Transilvaniei, impartindu-si padurile pitoresti intre tinuturile Padurenilor, tara Hategului si  plaiurile bihorene. In concluzie sunt munti de balaureala 😀  .

Ideea turei s-a incropit  in iesirea din Trascau, dar  marti (joia de bere reloaded), inca nu era nimeni  sigur ca acolo merem, mai ales ca de data asta am avut o multitudine de optiuni  pe tava : Parang, Vama, Trascau, Delta. Intalnirea de bauta a fost decisiva – 10 oameni ne-am hotarat sa balaurim pe coamele molcome ruscene : Alina, Mihaela, Cristina, Serban (masina 1), Paul, Andreea, Stefania, Iulian (masina 2), Sprite si  Bogdan (masina 3).
 

Punctul de plecare a fost  statia Veteranilor, Militari , unde ne-am intalnit la 4 dimineata. De aici  am pornit pe traseul : Pitesti-  Rm Valcea- Tg Jiu – Petrosani – Hateg – Rusca Montana – Ruschita. Am avut parte si de ruperi de ritm ca ne mai opream prin nushce oras pt alimentare; asta  a dus inevitabil la lungirea timpului de parcurs. Masina noastra s-a oprit  in Petrosani (linistit si curat) pt pizza (scumpa si substandarde) si patrunjel (element cheie al  turelor montane  😎 ). Probabil ar trebui adaugat ca drumul cu masina a facut si el parte  din excursie, ocupand mai mult de 9 ore la dus, si plimbandu-ne prin localitati prin care, eu cel putin, nu am mai fost. Serban s-a purtat exemplar, lasandu-ne sa ne alegem muzica si sa ne destrabalam cu boxele pe volum maxim la vreo melodie dupa inima noastra. Vremea se anunta numai buna,  norii aflandu-se inca departe de sirul nostru automobilistic.

Am ajuns in Rusca Montana la 1:30 aproximativ, de aici urmand sa urcam tot cu masinile spre Ruschita , asezata in inima  muntilor. Eu una ma gandeam ca drumul va fi vai de capul lui, dar am avut surpriza sa il gasim intr-o stare excelenta , asa ca am  parcurs facil cei 10-15 km care ne desparteau de localitate.

Ruschita poarta amprenta epocii ciausiste – poate ca au fost aici intai cateva asezari decente  de sateni, dar  comunismul si industrializarea masiva a carierei de marmura  din zona , a dus la  colonizarea  satului. Azi au ramas blocuri insalubre, unele neterminate, in care isi duc zilele de azi pe maine cei care ieri lucrau la cariere. Acum mai este un singur punct de exploatare aici  – Marmosimul (am aflat ca este patronat de  Videanu, asta explicand si de ce drumul pana la portile firmei este mult mai bun decat multe din strazile capitalei).

Am  urcat cu masinile pana am dat  de “ Interzis accesul public”, unde le-am parcat , urmand sa incepem  partea  muntzomana a turei. Ne-am intalnit cu un nene care s-a oferit sa ne  duca  pana la intrarea  spre vf Rusca (1335 m). Traseul  standard  incepe din Ruschita si urca spre rasarit  pe banda rosie, pana in Poiana  Manjila, unde  isi schimba directia spre nord – vest, pentru a ajunge direct pe Rusca si de aici mai departe spre vf  Pades (1374 m). Nenea ghidul insa ne-a condus pe  drumul marmurei (cotind la dreapta la fiecare raspantie) pana am ajuns sus la  cariera , unde de desfasurau utilajele masive de exploatare a rocilor albe si matasoase. De aici ne-a aratat un drum prin padure  si ne-a sfatuit sa o tinem drept ca la un moment dat dam de traseul marcat. Zis si facut…am pornit pe  poteca  lutoasa , avand o vreme insorita  de partea noastra, urcand molcom  spre culme. Dupa juma' de ceas drumul ala frumos s-a cam infundat si cum nu aveam multe alternative, la indemnul lui Paul, am urmat  firul vaii prin care se revarsau zglobii apele unui parau. Cam o ora a durat nirvana asta, prin niste hatisuri cum nu mai intalnisem pana atunci, pamantul fiind acoperit cu o plapuma de buruieni paioase si uscate, spre disperarea mea care ma incapatanasem sa raman in sandale.

Dar balaureala asta ne-a scos in cele din urma in traseu, care este o poteca destul de larga, serpuind lin  prin padure, spre varf. Cand am ajuns eu in poteca, poporul se oprise la o pauza de fructe; Paul se catarase intr-un fag sa scruteze orizonturile, in timp ce Alinutza, scuturand copacul cu forte herculiene, il indemna sa  descatere. Iulian se folosea de prilej pt o sesiune foto iar ceilalti se bucurau de feliile de portocale impartite frateste. Ne-am asternut  iar la drum si dupa alte 30 de minutele am ajuns intr-o poiana larga, plina de musuroaie de cartite, unde am decis sa “tabaram”. Am pus corturile , Sprite si Bogdan  facand pt prima oara proba la un Husky si un Quechua. Pana la apus mai era vreme asa ca  o parte au plecat  in expeditie spre vf Rusca. Cei ramasi in poiana ne-am pus la lene si la ciocnit oua, ca nu apucasem de Paste. La intoarcerea  lor am pus de-o cina bogata, bunatatile avand prioritate.

Soarele se lasa incet spre asfintit,  iar pe bolta cerului incepeau se se vada sclipind timid primele stele. Ne-am strans pe un izopren langa corturi sa stam la taina si cu ajutorul Alinei am triluit cateva cantecele.  Pe la 11 s-a dat stingerea si la corturile noastre, toata lumea dormind bustean in noapte aia. Insa de asemenea a fost noaptea in care s-a stricat vremea:a venit ploaia  🙁 !corturile rezista !

2 mai

Dimineata poiana noastra era inundata de ceata si cerul era acoperit.Iarba se indoia sub picaturi mari de apa iar padurea rasuna de cantecele vesele ale inaripatelor mult mai matinale decat noi. S-au trezit toti si ne-am asezat la un mic dejun consistent. Vremea parea sa se indrepte, insa  cat ne-am bagat in corturi sa ne strangem lucrurile s-a pus de o grindina sanatoasa, baietii fiind de parere ca aici se va termina tura. Totusi ploaia s-a oprit, am strans si am pornit pe marcajul BR , coborand usor spre Valea Ruscai, care strabate  muntii de la nord la sud.

Interesant de spus despre acesti munti este ca de regula drumurile forestiere nu  sunt totuna cu traseul marcat: ele se intretaie, dar nu se insotesc prea mult. Poate din cauza asta am pierdut traseul  si s-a cerut o a doua nirvana. Paul se descurca fain la orientare si urcand vreo doua dealuri am nimerit pe banda noastra rosie. De aici nu au mai fost probleme, cu exceptia ploii care ne-a tinut companie vreo ora . La ora 4 eram pe Valea Ruscai, la intersectia dintre traseele principale ale muntelui.  Aici exista un loc de campat bine amenajat: o poiana destul de mare pt corturi, o masa incapatoare acoperita , vatra de foc, lemne taiate …what more could u wish for?! Pe mine m-a impresionat stalpul de marcaj ale carui sageti erau realizate din marmura, stand astfel marturie pentru bogatiile acestei lumi izolate.

O data ajunsi aici am decis rapid ca daca vrem sa mergem si pe varful Pades, cel mai inalt din zona, acum era cazul sa o luam din loc: traseu tot pe BR , 2 ore de parcurs. Serban , Sprite si Bogdan au hotarat sa ramana in poiana. Este un traseu salbatic: poteca nu se mai vede si daca nu ar fi marcajul, care se mentine-n conditii f bune (cu exceptia partii superioare unde e jnepenis)  nu am fi ajuns sus, pe vremea aia.  Pamantul era acoperit de niste plante agatatore de care ne impiedicam intr-una, principala grija fiind sa nu cadem (pana la urma Paul si Cristina s-au ales cu niste medalii de toata frumusetea). Am urcat  cand pe ploaie , cand pe ceata dar  pe vf Padesel, anterior Padesului, cerul s-a limpezit , ceata s-a retras pentru un timp si in fatza ochilor ni s-au descoperit, ca un sipet plin de smaralde,  tinuturile padurenilor, cu paduri dese , de un verde crud, cu vai line si culmi molcome …salbatice si parca neatinse.
Dupa ce am parasit belvederea s-a lasat iar ceata si pana sus nu am mai scapat de ea.  

Pe acoperisul muntelui nu am avut parte de binecuvantarea peisajelor si a zarilor  departate si pentru prima am trait sentimentul ca nu varful, ci traseul spre el este bucatica minunata a turei.

Am reusit sa coboram inainte de caderea noptii. De mentionat ca , in ciuda tuturor gore-tex-urilor , eram uzi pana la piele. La corturi ne asteptau baietii cu focul aprins, carnatii sfaraind deasupra jarului, cu vin, bere si  tuici. Asa ca ne-am adunat in jurul flacarilor si am pus de petrecere pana tarziu in noapte.

3 mai

Noaptea cerul se limpezise iar zorii ne-au intampinat in lumina jucausa a soarelui. Am pus iar de ospat si ne-am intins cu lenea pana pe la 10: 00 cand in sfarsit am reusit sa ne strangem toate cele  si sa pornim inapoi spre Ruschita, pe un drum forestier de 7 km. Drumul asta forestier e in mare parte acoperit de paraie: vai de bocanci, ferice de sandale!

Am ajuns la masini pe la 2 , ne-am imbarcat si  am plecat spre casa , cu soarele deasupra si  nori ridicandu-se in urma noastra. Personal, astept sa ma intorc in Poiana Rusca, sa ii descopar si celelalte carari ascunse, sa cunosc satele de padureni, renumite pentru conservarea lor arhaica, sa ma bucur de salbatic si de verde. Sunt munti de balaureala, nu de cocotz, dar cuceresc orice iubitor de natura prin pitorescul din cuprinsul lor.

 

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *