RT: Dilatarea timpului în Munții Țibleș

Ultima noapte de București, prima zi de Maramureș
Propunerea de a bălăuri prin Țibles nu mi-a surâs inițial datorită configurației care presupunea să o luăm din sensul în care îți rupi mai ușor picioarele. Dar, fiindcă am mai avut tentative eșuate de a rătăci prin acest masiv, am acceptat cu juma` de gură incursiunea propusă. Ruptul picoarelor debutează încă de la etapa procurării biletelor de tren (alt amănunt foarte tentant care a contribuit la acceptul meu). Lipsa banilor, nehotărârea unora și fluxul informațional viciat, se soldează cu un Octav care mă anunță că a luat bilete și la dus și la întors. Cele de întors vor fi în qur, iar la dus, trona-vom la cușetă. Îmi lovesc deznădăjduit palma de fațetă și imi pun în gând să mă spovedesc de ipotezele cumplite când asistența va fi întregită.

Seara plecării debutează pentru mine cum se întâmplă de obicei: Mă postez în Gara de Nord cu minim 1 oră înaintea decolării trenului. Și sorb cu nesaț valsul râmelor metalice ce se perindă alene printre peroane; asta pe un crepuscul înroșit de soarele ce se pogoară în depărtările neștiute. Magistrală panoramă ce mă face să tremur de fiecare dată, copleșindu-mă cu magia ei. Transa îmi este brutal întreruptă de o Bacza care mă întreabă dacă am crătiți la mine. What? Eu le-aș arunca și pe cele de acasă, darămite să imi mai iau și la mine. Mă lămuresc imediat că se referă la veselă specifică echipamentelor de luat pe munte. Nici din astea nu am. Mie mi se pare o caznă să fac supă și acasă, unde am tot ce imi trebuie, darămite pe munte unde și sandwichul îl îngurgitez în poziții incomode. Îi comunic deci Baczei aceste evidențe și îmi reiau contemplarea jocului mamuților din juru-mi.

Primul care sosește este Octav cu a sa Claudie. Ne punem pe o bere cum le stă bine unor genltemani de viță nobilă aflați pe peronul 10 din gara de nord. Am vrut să ascultăm și ceva țigăneli la mobil în timp ce spărgeam semințe, însă ne-a fost lene, așa că am anulat aceste activități. Octav mi se confesează în legătură cu tevatura ce precede aspectele organizatorice ale turei. Mă întristez firește la gândul că întoarcerea va fi probabil compromisă în sens calitativ, desigur. Nu trece mult și apare și Bacza care ne liniștește spunându-ne că a sculat un prieten din pătuț și l-a convocat undeva în oraș ca să-i aducă niște crătiți. Unii dintre noi, care sunt familiarizați cu datinile, spun că ăsta e gest de cununie și apoi lumea se hlizește pe acest subiect până nu mai poate.

Bacea ne comunică și faptul că este surescitată și că are emoții pentru cum se va desfășura tura. O liniștim și îmi dau seama că și eu am preocupări pe această temă însă terapia feroviară mă împiedică să devin anxios. La o ultimă țigară înaintea plecării trenului, îi cer lămuriri lui Octav în legătură cu o dilemă din psihanaliză, dacă nu mă înșel, mă întrebam dacă se poate pune problema de regresie la stadiul latent de dezvoltare. Dacă cineva ne-ar fi observat fără să poată auzi ce discutăm ar fi spus, după aparențele mimicii, că vorbeam despre gagicăreli sau băute în club. Octav simte un pic faptul că astfel de discuții nu se pretează peroanelor din gări, mă oprește, și o zbughim în vagon.

După acest capitol vă pot spune că dilii au fost următorii: Raluca, Claudia, Sabin, Hanna, Bacza Octav și ieu (Parazitu)….cu o tristă absență: Andrej și Magda. Intrăm în compartiment și începem o repriză de haltere având ca obiect rucsacii. Ne potrivim fundurile cu dificultate și ne punem pe miștouri de toate sorgințile. Nașul apare brusc cu o stivă de lenjerii (nu intime) și le leapădă cu dispreț pe un loc liber lângă Octav. Nu ne-a arătat degetul mijlociu, dar măcar ne-a salutat cordial în gând. Iată că acesta revine după câteva minute și se holbează nedumerit pe biletele cumpărate online. Probabil la fel s-ar fi uitat și la demonstrația ipotezei Riemann. Se dumirește de aranjamente după un efort de-al lui Octav. Începe apoi să facă prezența ca un tartor, solicitând tuturor ortacilor buletinul și carnetul de membru PCR. Stai puțin, poate ca nu a cerut carnetul…nu îmi mai aduc bine aminte, însă actele vroia să le vadă neapărat. Vești foarte proaste pentru Raluca deoarece ea nu are bulitinul la ea.

Îl gonim pe naș promițându-i că facem noi rost de ceva photoshopat de ochii lumii. După care începe un războiu stelelor cu încercări de intrat pe net de pe celulare. Bineînțeles că tehnologia asta doar se prezintă ca fiind accesibilă. Când ai de a face cu ea, ba se blochează hi-fi-ul, ba nu poți găsi inboxul cum trebuie, ba îți trebuie un acces point, și deja am nevoie de o bere că am obosit. Noroc că la mobilul meu supernefuncțional nu am ce să cer, așa că stau afară din joc. Raluca dă în final de buletin pe e-mailul său și îl liniștește pe naș căre se arată satisfăcut de împlinirea procedurilor și de aderența la stasuri.

Se pornește apoi o busculadă și o harababură în compartiment mai ceva ca în secvențele de bătăi cu plăcinte din filmele cu Stan și Bran. Personal, mă pot lăuda cu o lovitură accidentală sub centură semnată de Bacza și cu o miruire cu bere a rucsacului meu operată de Sabin. Bacza e interesată de tricoul meu cu Immortal așa că trage de el precum câinii de ciosvârte. I-am zis că data viitoare o să trag și eu de sutienul ei sau de ce oi apuca. Mă retrag ușurat în patul din mijloc de unde pot observa netulburat tevatura care este în desfășurare. Nu scap nici acolo fiindcă Bacza vine cu o atingere nepotrivită. Dar deja m-am obișnuit cu ea. Și oricum, mă incită să premeditez viitorul incident cu sutienul, pe cât de neplăcut se poate.

În Ploiești, sare în tren și ultimul membru rătăcitor al găștii, Hanna. Ne băgăm în paturi și ne lăsăm legănați de tren în suave falduri. Cuprinși de negurile bătrâneții, majoritatea colocatarilor îndeamnă la trasul perdelelor întrucât au devenit sensibili la asaltul fotonic venit de pe fereastră. Mă supun curentolui octogenar majoritar dar trag concluzii pentru următoarele ture. Bacza emană o povață despre bune practici în cazul întâlnirii cu Moș Martin pe traseu. Îi mărturisesc că pe traseu știu cum să procedez cu ursul. Situația problematică pentru mine o constituie întâlnitul cu ursul în cort. Probabil că așa e pentru toți, întrucât dilema mea nu își găsește rezolvare.

Somnul nu a fost atât de lin pentru niciunul dintre noi, nu se știe de ce. Deși ușa la compartiment nu se închidea ermetic, iar niște hipsteri au petrecut un timp destul de lung sporovăind despre tot felul de rahaturi banale de pe iu tub, nu astea au fost motivele. Dimineață, aud niște muzică de la unul dintre noi și îmi dau seama că, pe principiul egalității în drepturi, pot și eu să pun niște muzică. Iată că se aude în forță niște necrophobic iar lumea se trezește cu mormăieli îndreptate înspre mine.

Trebuie să coborâm într-o localitate pentru a schimba trenul, localitate ce are denumirea jumate în română și jumate în engleză. Ați ghicit (sau nu): Be clean pe Someș. Cred că ctitorii acestui oraș au vrut ca, în cazul în care vrei să treci Someșul, sau să navighezi pe el, să îți faci dracu o baie înainte, nu să intri cu rapănul de o lună și să declanșezi mortalitate piscicolă. Mergea și un semnul exclamării la sfârșit.

E soare și frig în Beclean iar noi ne retragem în sala de așteptare pentru a băga în noi de zor. După masă ies cu Octav pe peron pentru a ne savura berea de dimineață. Pe peron se perindă tot felul de țigani care, pe lângă onomatopee, își mai folosesc și niște cuvinte din vocabularul care mă îndoiesc să numere mai mult de 400. Limbajul grobian nejustificat de situație este folosit cu tonuri înalte, însă la tabloul mai sus menționat, acest aspect nu are de ce să mire.

Temperatura începe să crească iar tovarășii încep să iasă pe peron. Hanna dă să își pună izoprenul lângă linia unu. După descurajările venite din partea noastră, se mută mai acana lângă un stâlp și se tolănește pe el. Începe o dezbatere despre tenul de schimb ce se transformă într-o mini gâlceavă. Ba că vine de acolo, ba că pleacă încoace. La un moment dat, un staff CFR anunță că trenul care vine de la Timișoara are întârziere de vreo 50 de minute. Cu zeflemea, restul pasagerilor care așteptau acest tren, își manifestă intențiile de investiții pe un ton coborât. Bineînțeles că nu vroiau să își bage bani în bancă, ci aminteau de un alt tip de investiție în CFR. Așteptăm ce așteptăm iar un localinc ce intuiește că Baczei îi lipsește o poreclă, vine cu o posibilă idee: ”Doamna cu fundul mare”. Mi se pare cam lungă, personal, însă nu am intrat în polemici cu nenea. Oricum, se putea observa proveniența aristocrată a acestuia și eticheta somptuoasă afișată.

Vine și trenul până la urmă și petrecem o bună bucată de timp bântuind prin vagoanele sale care erau destul de ocupate. Gasim locuri iar unii dintre noi, se retrag în compartimente mai tainice spre a își da corigența la materia dormit.

Rămân în compartiment cu Bacza, Sabin, Claudia și Raluca și ma distrează la maxim tot felul de bizarerii în legătură cu Asociația Montană Carpați și tot felul de activități suspecte evidențiate de Sabin. Mă lămuresc și de ce rucsacul Ralucăi arată ca unul destinat unei ture de o zi, intrat și la apă. Nu și-a luat sac de dormit. Nu l-a uitat, ci nici nu s-a gândit că ar avea nevoie. Ne amuzăm teribil de acest aspect. Nașul ne anunță să ne pregătim fiindcă trenul are întârziere și nu va staționa mult. Ne înființăm cu rucsacii în ușă și cu puține momente înainte de stație, îmi pipăi intuitiv rucsacul pentru a constata că mi-am uitat cortul în compartiment. În pragul unui stop cardiac mă îndrept tremurând spre compartiment și înșfac cortul. Nici nu vreau să știu cum ar fi arătat tura dacă îl uitam. Nu mai vorbesc de pierderea capitalului. Deci primii pași erau făcuți… în străchini.

Coborâm deci în halta Dealul Ștefăniței care semănă cu o catastrofă feroviară judecând după traversele de lemn prăbușite dezordonat una peste alta. Clădirea gării este plăcută însă. Începem să ne schimbăm și să vedem ce mai trebuie să achiziționăm. La mine ar fi niște apă și pâine. Ne interesăm de un butic și unii dintre noi pornesc spre acesta. Octav rămâne în spate cu un tataie cu care se întreține o bună bucată de vreme. După ce este lămurit de unde provenim, îl întrebă pe Octav dacă e inginer. Înainte de 1989, cam ăsta era maximum de noblețe ocupațională, iar celelalte meserii se situau pe poziții inferioare. Personal, i-aș fi spus batrânelului că sunt și om al muncii și că am votat și cu Ceaușescu la ultimele alegeri. De fapt, așa cum au votat majoritatea românilor. Desigur nu se mai numește PCR, dar apucăturile sunt chiar mai rele decât ale celor de atunci. Cred că m-ar fi felicitat bucuros.

Ajungem la butic unde puteai găsi șofran la kilogram, carne de vita olandeză, purceluși de lapte la proțap, însă apă, aveau doar minerală. Mă consolez cu faptul că apa minerală de care m-am lăsat nu cu mult timp în urmă, nu îmi va face rău, și iau apă și niște pâine.

Întorși la ceilalți. o luăm agale pe asfalt spre pasul Șetref. Soarele apasă împreună cu rucsacii pe umerii noștri, însă după nu mult timp, ajungem în pas unde facem marketing gratuit indicatorului rutier de informare în legătură cu intrarea în Județul Maramureș. M-am reîntors pe meleagurile unde sufletul meu își are sălașul.

Ne postăm la un han și ne comandăm fiecare câte o gustărică. Personal am mâncat o salată de varză și am băut o bere. Pornim în sfârșit pe traseu în jur de ora 12. Urcușul nu este foarte greu, însă peisajul este de-a dreptul copleșitor. Apucăm tot înainte pe bandă roșie, și ajungem la ceea ce părea un fel de stână. Investigăm lăcașul, intrăm și înăuntru și plecăm tot înainte. După un urcuș destul de accentuat, iată că ajungem și pe vârful Ștefăniței (1181m) unde după niște momente de leneveală și niște dulciuri, încingem un pictorial numai bun de revistele de scandal. Am avut ceva noroc cu faptul că am avut gps-uri. Pentru că, în munții ăștia, marcajele sunt foarte dese pe secțiunile în care direcția de mers este clară, însă lipsesc la intersecții, deci unde este pericolul cel mai mare de rătăcire.

Ajungem sub vârful Comărnicele (1064) și sunt singurul care militează pentru a face un ocol spre vârf. Oamenii vor să mergem înainte pentru a ajunge mai repede la zona de campare. Încet-încet apa începe să se împuțineze iar noi începem să căscăm ochii după ceva pârâu. Ajungem la o stână iar un căruțaș ce se afla prin zonă ne spune că putem da buzna fiindcă proprietarul a plecat. Corpul de inspecție se alcătuiește din mine și Octav, cei doi coborând agale spre așezarea umană. Cercetăm locul și dăm în final de ceea ce ar fi trebuit să fie fântâna. Dăm o lespede la o parte pentru a găsi un izvor verzui în care făceau spa diferite musculițe și coțopârle. Nu le tulburăm desfrâul și pornim în sus să le dăm și celorlalți vestea deșertică. Lumea se încăpățânează și consultând harta afirmă că sigur e ceva mai jos. Coborâm din nou pe altă pantă și începem să auzim un susur. Era probabil un izvor subteran întrucât la suprafață am găsit doar un nămol în uscare.

Apucăm din nou drumul deznădăjduiți și zărim în depărtare vârfurile Țibleș și Bran pe care vom ajunge în acest periplu. Mergem la pas și în permanență am o impresie bizară. Am senzația că mă aflu într-un sat apusean risipit întrucât, peste tot în jurul nostru, sunt așezate căsuțe. Bineînțeles că nu este nimeni în niciuna, pentru că aceste căsuțe sunt fie fânare, fie gospodării folosite pentru muncă, nu reședințe permanente. Așa că, dacă ai o problemă aici, nu te poate ajuta nimeni. Ești înconjurat de construcții, însă toate sunt pustii. Tot mă consolez cu un avantaj de care în nebunia mea, mă consider singurul conștient. Dacă trăsnește, mă bag imediat într-unul și gata, pot deschide o bere. Faptul că unele sunt încuiate nu reprezintă o impietate, fiind atâtea, sigur găsesc ceva accesibil. Oricum sunt iarăși sigur că nu au alarmă cu bariere laser, deci merge și o efracție, că mare lucru oricum nu ai ce fura.

Începem să ne târâm deja cu limbile scoase având în vedere că apa este pe cale de dispariție, însă iată că vedem oameni. Da, stăteau la alimentare cu apă de la un fel de izvor cu debitul picăturii chinezești. Ne salutăm ca niște munțomani vaccinați ce suntem. Era un grup de trei oameni, doi tipi și o tipă. Nu știu dacă erau un cuplu extins, și veneau de la cine știe ce grozăvii prin fânare, însă nici nu mă interesa acest aspect. Îi întrebăm de unde vin, și ne răspund că vin de pe Țibleș. Ne mai spun și că traseul e prost marcat, și că e și foarte abrupt. Îmi aduc aminte de ezitarea pe care am avut-o la înscrierea în tură, și mă consolez cu faptul că, indiferent cât de greu va fi, voi vedea totuși un masiv aflat pe lista mea de mult timp.

Între timp, se constituie o iscoadă formată din unu de-al nostru și unu de-al lor, ce pleacă în căutare de o sursă viabilă de apă. Noi am rămas la prima sursă din care tipa aceea a umplut o sticlă de 2 litri în vreo 15 minute. Deja mie îmi dădea mustața. Dar zarurile au căzut cum trebuie și la 2 minute se afla în plin proces nutrițional o turmă de vaci. Ne salutăm cu ciobanii și ne îmbulzim la izvorul rece dătător de puteri.

Unul dintre ciobani o întreabă pe Hanna dacă nu cumva are 25 de ani. Probabil sărmanul atunci avusese și el singura incidență eșuată de sorginte amoroasă cu o tipă, și avea nevoie de ceva fantezii nocturne, în cazul în care Hanna i-ar fi dat un răspuns afirmativ. Hanna îl dezamăgește cu o negație. O corectez pe Hanna sugerându-i că trebuia să îi zică ciobanului că are 25 de ani, poartă o pereche de tanga roz, și e nefericită fiindcă a fost refuzată de toți băieții din gașcă atunci când seara, a propus un joculeț cu niște cătușe și un bici. Deja fetele se îngrijorează gândindu-se la posibilitatea ca, la adăpostul nopții, ciobanii aceia se vor transforma în stalkeri și vor veni peste noi în corturi. Le sugerez că, după o zi de muncă, și cu ceva țuiculiță la bord, vaca din ogradă va fi considerată mai sexy decât o vacă Milka, iar distanța până la camping va părea una intergalactică. Este vorba de principiul accesibilității, dacă vreți.

Rătăcim ce rătăcim, ocazie cu care Octav și Sabin au o polemică despre mișcarea unionistă ce militează pentru unirea cu Basarabia. Într-un final, ajungem la o intersecție unde facem o pauză în care umerii ne înjură de mamă după care, apucăm în direcția greșită. Bineînțeles că marcajul lipsea, însă domnii ciobani au făcut bine și ne-au zis că dacă ajungem la un stand de hrănire a animalelor, am luat-o greșit. Nu e nimic, urcăm ce tocmai am coborât mai devreme, și apucăm în direcția corectă. Cu ultimele puteri, ajungem în poiana poienilor (parcă) și deja mi se pare că am ajuns în poiana Brașov. Este ceea ce părea o stână, care fusese părăsită. Cronometrul arăta că făcusem vreo 7-8 ore. Deja eu și Sabin mergem să inspectăm înăuntru, poate reușim să ne cazăm mai degrabă în penthouseul disponibil, decât la cort.

Convenim să facem acest lucru, și ne așezăm la masă laolaltă cu restul lumii. Focul deja era ațâțat în vatră. Se pun la mijloc tot felul de bunătăți așa cum se cuvine după o zi istovitoare de hălăduială sub un soare apăsător. Nu lipsesc firește, slana și ceapa de mai multe sortimente. Sorb cu nesaț dintr-o bere pe care am adus-o până aici tocmai pentru a constitui felul principal al mesei. Și așa a și fost. Poștim în paralel și țuica adusă de mine din zona Glalațior. Oboseala mă strânge cu ușa și îmi aplică un șut în dos. Cu ochii întredeschiși mă arăt neîncrezător în penthouseul găsit cu Sabin, în care excrementele de șobolan localizate pe prici și multitudinea de păienjeni care odată cu stingerea frontalei, vor fi coborât în rapel pentru a-mi asalta toate orificiile feței, mă fac să mă răzgândesc. Concluzionez că, până la urmă în cort, noaptea va fi mult mai liniștită. Pun cortul cu Sabin în mare lehamite, agățăm rucsacii în altă construcție, și ne băgăm la somn de urgență.

Nu știu ce oră era, însă niște lătrături de câini de la o stână care era cât de cât aproape, mă face să tresar. Câinii nu latră de hârjoneală în puterea nopții, mai ales cei de stână. Constat că mi-am lăsat petardele în rucsac. Să mă ridic și să mă duc după ele e o corvoadă, însă mă gândesc că mă voi simți mai bine dacă le iau. Cu petardele în buzunar, la ușa cortului, mă simt mult mai încrezător în a contempla tăinicia nopții prin care ghearele lunii răzbat nemiloase. O fanfară colorată asigură fondul muzical al aceste misterioase panorame. Tot felul de păsări materializează parcă pădurea și noaptea într-o entitate care te scaldă vibrând. Mă gândesc că orele îmi sunt numărate și mă bag în cort constatând cu bucurie că lătrăturile nu mai sunt atât de înverșunate.

Ziua a doua

A doua dimineață mă trezesc întocmai ca un atlet pe ultimii metri înainte de final. Urale din toate părțile la adresa mea. ”Hai paraziiiiit” se tot aude. ”Hai mă”. Din păcate, a trece linia de finnish înseamnă în traducere să ies naibii odată din cort, proces care este destul de dureros pentru mine. Iar ruperea panglicii de final, înseamnă că am deschis fermoarul de la cort, și că am ieșit în sfârșit de tot…ultimul bineînțeles. Mă pun la masă cu aceeași dezamăgire cu care o fac de aproape fiecare dată, când mă uit că restul lumii împachetează cortul. Până am fost eu gata de plecare, fiecare a mai întreprins diferite activități cu lejeritate.

Mă urnesc în sfârșit și după câțiva pași ne și întâlnim cu o turmă de oi cu câinii de rigoare. Au venit ei să ne intimideze însă ciobanul a fost de bun simț și ne-a zis că nu avem de ce ne teme. Am intrat un pic și în două probleme ce se aflau pe locuri fruntașe în ordinea de zi: Pe unde o ia traseul și de pe unde luăm apă de pe traseu. Ne despărțim de cioban și nu peste mult timp, apucăm iarăși greșit. Claudia se sesizează și o luăm în direcția opusă bineînțeles, căci pe acolo era traseul. Bacza mă anunță că ajungem pe nu-știu-ce vârf, facem o poză ca să nu zicem că nu am făcut ceva, iar eu încep să blestem diferite încrengături întrucât nu îmi mai găseam bufful.

Octav încearcă să mă ajute văzându-mă în impas și îmi sugerează șă caut și în buzunarele laterale. De, eu și noul rucsac suntem încă în luna de miere și nu ne cunoaștem prea bine. Nu m-am gândit să îi bag mâna în buzunar, băiat cu frica lui Dumnezeu. Bacza îmi citește nesperat gândurile și portretizează vivid o schemă de tură viitoare în care să facem trasee scurte, după care să stăm la relaxare. Chiar așa mi-aș dori să fie următoarea tură la relaxare, în care să nu adormi cu dumicatul de mâncare în gură. Plecăm mai departe și ajungem pe un forestier. Dacă nu mă înșel, eram acum pe triunghi roșu. Forestierele se ramifică și noi pierdem din nou traseul. O luăm pe niște nirvana drept în sus și ne redresăm destul de repede. Soarele începe să ardă necruțător, și ne retragem vlăguiți la fiecare fărâmă de umbră găsită. Adică, dacă nu tai copacii, mai ai parte și de aer. Well, who cares?

Aflăm printre altele și de un atentat în Londra iar lumea începe să liciteze în legătură cu numărul de decese. Mă amuz copios, și justific prin faptul că permisivitatea față de sălbatici a dus la astfel de incidente. Dar nu despre asta este vorba aici. Aici e vorba că am pornit din nou spre Țibleș și după niște urcuș prin pădure ajungem la o vale unde oamenii constată consultându-și stimulatoarele cardiace conectate la sateliți, că ne aflăm la ultima intersecție a apei cu corpurile noastre, pentru mult timp.

Dacă nu profităm de ea, profită vulturii de leșurile noastre. Până la pârâu, erau vreo 10 metri de coborât o pantă necruțătoare și nesigură. Hanna intervine decisiv și o ia pe partea stângă, pe unde te puteai ține de niște arbori tineri. Ajungem la apă și toată povestea ne mai costă vreo 30 de minute. Mergem înainte și Bacza îl convoacă pe Sabin la o sfeștanie virtuală pe GPS. Se constată că o apucaserăm greșit și că trebuie să ne întoarcem iarăși. Știm că vârful este la est și deci, rătăcirea este improbabilă. Mă număr printre cei care nu vor să se mai întoarcă, și până la urmă, apucăm în față. Bălăurim pe poteci parcă de animale, și ieșim într-un loc în care se înfățișează un frumos tronson pe care trebuia să o apucăm. Tronsonul era marcat de inexistența oricărei poteci și de niște ienuperiș amenințător pe o pantă de 80 de grade.

De aici a început la propriu lupta cu natura. Eram ca niște pedestrași care asaltau cetatea punând scări pe ea. Ienuperișul înțepa aprig, solul era alunecos, iar înaintarea pe principiul ”Un pas înainte, doi înapoi, c-așa-i urcușul pe la noi”. Depășim nesperat ienuperișul și ajungem pe o minipoiană unde cădem secerați de oboseală. Îmi fac înventarul orificiilor din corp și constat cu stupoare că am mai multe decât aveam cu juma de oră înainte. Octav și cu mine aprindem inopinant un concurs de înjurături fără premii. Ne uităm spre în sus, și din fericire, concluzionăm că avem de urcat un pasaj care era lipsit de ienuperiș. S-a milostivit probabil Zâna măseluță sau tom degețel sau neghiniță de soarta noastră. Dar urcușul acesta e unul ce necesită odihnă după 3-4 pași maxim, întrucât declivitatea tinde spre nouăzeci de grade. Hanna e cam singura care vede ceva pozitiv în aceste rătăciri pe plaiuri neumblate. Prin iarbă se pot admira în toată splendoarea diferite sortimente și forme de fecale de urs, și așa ne putem da seama că murele și fructele de pădure care cresc acolo spre toamnă sunt comestibile. Escaladăm dealul plângerii după mult timp, și ajungem pe ceea ce s-ar numi culme.

Aici fălnicia clopotelor de piatră ce împung cerul ne dau un stimulent în plus. Cum să nu vrei să fii deasupra lor? Cum să nu vrei să ai privilegiul ca doar pentru scurt timp să fii spectatorul perfect cu cea mai bună poziționare? Pentru asta am îndurat atâta amar de drum: Să cuprindem giganții de piatră în sufletul nostru și cu picioarele noastre, ca o pecete în ființarea fiecăruia, ce va dăinui poate până târziu spre apusul vieții.
Momentan suntem încă printre jnepeni. Singurul beneficiu al acestora constă in faptul că ne oferă niște umbră. În rest, musculițele care ne-au bâzâit de când am plecat din pasul Șetref, probabil au și ele un gps fiindcă ne-au însoțit până aici. Eu m-am obișnuit cu ipostaza de bălegar pețit, dar nu știu alții cum le resimt.
Pe principiul reclamelor care nu au treabă cu realitatea gen Mcdonalds, Bacza ne prezintă în dreapta foarte jos, traseul bandă roșie pe care am fi mers agale dacă ne-am fi întors atunci. Nu prea mai aveam acum cum să ajungem la el datorită jnepenișului necruțător. Până pe vârful Bran prognoza se anunță doar pe bază de jnepeniș. Înainte ca toată lumea să sosească, Claudia spune că e gata să se arunce prima în plasa verde de ace spre a încerca să găsească ceva cale accesibilă. Îi urăm succes, și deschidem iar ceva batoane de ciocolată pentru a ne mai încărca bateriile.

Ajunge în final toată lumea pe culme însă Claudia nu se mai întorcea. Am început noi să strigăm, să fluierăm, dar nimic: Nici Claudia, nici vreo stripteuză nu au ieșit din jnepeniș. Bacza ne propune o tactică pe care aviația civilă o aplică atunci când piloții sunt pe cale să întâmpine un front atmosferic periculos. Ocolirea. Așa că nu o luăm direct prin jnepeniș, ci îl ocolim. Nu am cum să vă descriu manevra asta întrucât nu am cunoștințe suficiente de exobiologie, algoritmi de compensare topografică sau geometrii neeuclidiene. V-am spus, se folosește în aviație.

Tranșa abordată printr-o transformare vectorială și procesare de azimuți ne duce după un cocoț destul de scurt de vreo 15-20 de minute foarte aproape de Claudia care stătea ca Mahomed cu soarele în față și cu mâinile în șold, având o mimică inertă și așteptând parcă să facem o greșeală pentru a ne pedepsi amarnic. Nu era bineînțeles așa, iar pe vârf ne mărturisește romantic faptul că nu s-a mai întors fiindcă s-a lăsat dusă de val (valul de jnepeni probabil). Ajungem în sfârșit pe vârful Bran (1837m) unde lepăd rucsacul ca pe o ancoră ruginită ce aspru m-a osândit, vlăguindu-mi spinarea. Mă prăbușesc dulce la pământul cu iarbă, și las oboseala să se disipe. Am ajuns pe ultima redută a Țibleșului, de aici încolo sunt momâi și muțuțoaie adunate ca un norod la poarta cetății, iar noi suntem arcașii din turn. În depărtare se ridică amenințător umbra altui groaznic pretendent, Rodnei se numește el, iar bătălia cu acesta, nu poate fi lesnicioasă.

Revenind la oile noastre, Claudia iar spune că se duce nu știu unde, însă uită să se mai întoarcă iar grupul nostru, fragmentat în două de la atingerea crestei, se transformă într-o mulțime împrăștiată de tunul cu apă. Ne reunim în șaua dintre Bran și Țibleș unde are loc dispută domestică între Claudia și Octav, pe motivul ruperii de grup. Dacă ce am văzut eu e maximum, zic că oamenii ăștia doi au șanse să ajungă la bătrânețe fără prea multe leziuni. E deja destul de târziu și ne grăbim să ajungem pe celălalt vârf. După vreo 30 minute ajungem pe vârful Țibleș (1839 m). E, față de Bran, diferența de 2 metri chiar își spune cuvântul. Se pot observa de aici, subcarpații getici, vestul deșertului Gobi și partea nordică a munților Urali. În funcție de ce medicamentație primește fiecare. La ce am luat eu, cam asta am văzut.

Aici, mă uimește să văd cam cel mai dichisit obiectiv montan din România. Pe vârf este realizat un mic monument ce are și un clopot de care Claudia trage ca un copil inocent. Există și o urnă în care personal, nu am văzut nici urmă de cenușă, ci o agendă. Mă gândeam că ar putea fi un fel de Tinder ancestral, un fel de oracol din școala generală, unde pot găsi numere de contact ale unor gagici mișto. N-a prea fost așa…Claudia se ocupă ea și scrie despre noi că am furat la rândul nostru câte ceva de pe vârf, să nu fim mai prejos. În urnă, se mai pot găsi și bancnote de 1 leu, și mă întreb care ar putea fi oportunitatea lor într-o urnă pe un vârf. Probabil se va deschide un Mega Image în curând și deja lumea s-a gândit la chetă.

Stăm ca leguminoasele delectându-ne cu soarele în asfințenie pe băncuțele de lemn din jurul monumentului. Nu, din păcate nu stăteau și alți tineri care se pupau ofensând babe sau jandarmi, pe ele. Doar noi. Încă de la urcarea pe vârf, mă gândesc să fac lobby pentru varianta numărul 9 de campat (Refugiul Arcer). Încep discuțiile pe vârf despre diferite aspecte. Cel mai enervat de schingiuirea picoarelor de peste zi cred că a fost Octav. Zic cred, pentru că s-ar putea să fi fost eu pe primul loc. Sancționează imediat pe ton grav bisericuța hi-tech formată din Bacza și Sabin care nu are treabă cu restul lumii. Dezbatem virulent și varianta pantei cu ienuperi.
Octav nu a participat la luarea deciziei pantei problematice și e vizibil șifonat. Situația devine mai tensionată ca un supozitor care se oprește din dizolvare. Se trece deci, la felul doi: Locul de campare. Vizez caracterul utilitar, militând pentru traseul care duce la refugiu. Majoritatea însă vrea să stea la cort. Traseul pentru a doua zi se zvonește că ar dura vreo 5 ore.

Așa că apucăm pe traseul numărul 14, triunghi roșu, spre o poiană situată înainte de vf. Oușor, pentru a ne pune cortul. Pe drum Octav, Sabin și fratili vostru au o dezbatere încordată despre pericolul de urs. Sabin afirmă că ursul nu vine dacă nu ai haleală în cort, eu mă bag în statistică și afirm că, cel mai sigur este la refugiu, și fiecare și-o ține pe a lui. Că doar nu suntem homo.

Au început durerile de picioare, plictiseala de drum și invocarea poienii, loc de cort. Mai urcăm un deal, mai dăm de niște pietroaie, și în final ajungem și la poieniță care este chiar din basmele cele mai nerealiste și fantastice. Este ca o iesle așezată sus, lângă soare. Este împrejmuită de hora celorlalți semeți de piatră spre care mă uit cu umilință.

Durează ceva până găsim ceva loc plat pentru a planta corturile. După vreo 11 ore iată-ne că ne belim obiectivele la un apus celest savurând pitularea soarelui. Ne strângem la o masă aleasă și băgăm pe săturate. Împopoțonăm vreo doi braji așa cum se cuvine, cu toate papornițele noastre cu mâncare și ne băgăm în corturi.

Întregirea treimii și reîntoarcerea în păcat

Dimineață visez că eram un cavaler care tocmai era aclamat de mulțime. De fapt, erau ceilalți care ținteau cu onomatopee spre mine din nou. Bine că nu au trecut și la dat picioare. Mă târăsc ostenit din cort și am o lene fără leac. Bacza spune că se cam strâng norii, și mă gandesc la faptul că ploaia este anunțată pentru ora 15, nu ora 7. Abia apuc să imi strâng cortul că se și pune pe turnat. Nefiind încă gata, moralul meu se ofilește. Bineînțeles că Bacea a fost printre puținii oameni care au apucat să mănânce. Ajungem și pe vârful Oușor (1489) care are de asemenea un monument pe el. Cerul răvarsă neguri și e destul de amenințător iar Bacza afișează zâmbetul ei foto. Octavului cu mâinile în cap, nu îi vine să creadă că Baczei îi mai arde de poze. Și chiloții mei uzi au aceeași nelămurire. Nu știu dacă ei au ieșit în poze dar fața mea sub efectul lor sigur a ieșit. Acum ipoteza refugiului mi se părea și mai viabilă în sensul în care apucam să mă echipez complet și nu mai eram ud acum.

Ne retragem rapid în bejenie, ca niște curci dezorientate și bete, încercându-ni-se reflexele în permanență de nămolul proaspăt format. Hanna cu pelerina-i gălbuie, se familiarizează cu țărâna și la ridicare, arată ca un petrolist după un accident de muncă cu conducte sparte. Mergem înainte și dăm de tot felul de tufișuri dese din a căror ieșire rezultă o udătură asemănătoare ploii. Plus niște gâze albastre. Traseul care coboară până în Groșii Țibleșului se anunță destul de lung. Dar ce mă impresionează sunt fagii seculari. O mulțime de copaci pentru care o ruletă medie este insuficientă pentru măsurarea diametrului. Am impresia că m-am întors în timp în codrii valahi care au fost aliați și au tăinuit multă vreme pe oamenii din care noi ne tragem.

La un moment dat, cineva observă o cameră video poziționată în regiunea superioară a unui trunchi de copac. Mă gândesc că videochat în pădure încă nu am văzut însă se pare că unii mi-a luat-o înainte și au lansat ideea în piață. Dar, mă gândesc că folosind ceva variațiuni gen anorexice sau cupluri de moși s-ar putea să atrag proporția de useri interesați de această nișă. Unii dintre noi, cu invidie, spun că ar fi camere pentru observarea vânatului. Minciuni, când am ajuns acolo nu era niciun vânat în fața camerei.

Ponim mai departe, iar culmea pe care mergem îmi pare un tronson paradisiac așa cum doar pe alte meleaguri mistice mi-a mai fost dat să pășesc. În codru-moma a mai fost așa verde strălucitor provenit din umiditate iar norii orogenari se înalță solemn și ne tăinuiesc o scurtă bucată de drum. Vreau să iau cu mine o frântură din această apariție fantomatică și inspir profund pulberea albicioasă cu iz pământiu.
Se coboară și se coboară și se coboară continuu dar lin. Mai și urcăm câteodată, chestie de care m-am cam săturat. La un momnet dat dăm de o casă foarte izolată unde un nene ne salută și ne și poftește pe la dânsul. Dezamăgiți, îi comunicăm faptul că avem de prins un tren care să ne readucă în spoieli și mâzgă. Plecăm ofiliți mai departe, deci. Deja soarele strălucește iar poienițele care se văd împrejurul nostru sunt de vis de copil. Culoarea smaraldului se impune ca uniformitate peisagistică.

Ok, știu că așteptați cu inima înnegrită să auziți și din alea cu sânge, și deci ajung și la capitolul cu flești de carne. În timp ce mergeam, auzim niște lătrături care își măreau volumul îngrijorător. Erau niște cuțu de stână, bineînțeles. Am urlat la ciobani care, după ce ne-au văzut, au început să facă pantomimă. Au mimat oligofreni, idioți. cretinei și tot felul de deficiențe grave intelectuale. Nu am mai văzut reprezentație așa reușită, le-a ieșit mai bine decât relitatea unor centre cu deficienți de acest gen. Sigur că în acest răstimp nu au avut cum să iși strige câinii și astfel, aceștia s-au mai hârjonit cu noi vreo 200 metri. Ne facem inventarul și vedem că lumea nu reclamă vreun membru sau organ lipsă, și ne continuăm drumul.

Mai târziu, dăm de o imagine care poate indica fenomenul aculturației. Iată că răsare o căruță cu niște țărani care plecaseră la o culegere de nu-știu-ce (nu era matematică sigur), îmbrăcați destul de popular. La un moment dat, apare elementul de fisură. Birjarul scoate mobilul și gesticulează cu mâna înspre noi ca și când ar fi primit indicații pentru setarea unui ciclotron. Mergem mai departe și, în sfârșit, se văd semnele civilizației. Mă bucur nespus despre asta mai ales că reprezentanții sexului urât se întreceau în declarații în legătură cu cine își cumpără mai multă bere. Ajungem în Groșii Țibleșului unde picioarele mele mă sancționează drastic prin intermediul analizatorilor algici. Nu au fost 5 ore au fost 7. Ne luăm niște bere iar ieu și Octav suntem prigoniți din peșteră (adică un refugiu pentru stația de rată) de grup din motiv de țigări. Fumăm pe treptele primăriei și bem o bere, așteptând rata ce ne va duce în Baia Mare.

Apare și rata în final și consider că am avut noroc de spațiu liber de depozitare în spate. Văzând că sunt libere ultimele locuri, mă așez pe unul din ele. Ultimului rând de 4-5 scaune din aceste titicaruri i se zice ”cancelarie”. Și îmi aduc aminte că în excursiile/taberele școlare, cei mai buni elevi se așezau acolo, iar eu personal mă ocupam de fondul muzical, care și pe acea vreme tot din metal se compunea. Nici nu vă dați seama cum ieșea.

Mă întrețin cu Sabin în legătură cu diferite aspecte legate de ciclism, iar o domnișoară ne menționează ceva de starea drumurilor de prin zonă. În alte împrejurări, fără rucsac și cu picioarele întregi, aș fi rugat-o să îmi și arate zonele cu probleme în carosabil.
Ajungem în Baia Mare iar lumea se risipește din nou. Fiecare caută ceva potol. Ne facem plinul de lichide și o pornim înapoi cu burțile burdușite. Asfaltul mi se pare chinuitor acum însă le menționez oamenilor mei scenariul apocaliptic feroviar. Am înțeles că nu avem bilete la cușetă, însă, dacă vagonul e necompartimentat, va fi al naibii de incomod. Cine știe cărui sau căror țigani va trebui să le răbdăm comportamentul de nevertebrată, atâtea ore la rând? Tot felul de împuțiți…mă rog probabil eram și noi, însă la noi era cu miros de munte și sfințit de licoarea ploii. Ca să nu mai zic de pozițiile de contorsioniști pe care va trebui să le adoptăm.

Din păcate, previziunea mea se adeverește și nimerim la vagon necompartimentat (cred că era chiar singurul) unde inițial intrând, am crezut că l-am confundat cu patiseria de cozonaci, pentru că temperatura era ideală pentru copt cozonaci. Vagoanele alea nu sunt pentru România și nu pentru distanțe așa lungi. Claie peste grămadă, locuri de bagaje superinsuficiente, oamenii lăsându-și papornițele la capetele vagonului, asigurate prin legarea toartelor de standurile de depozitare. Personal, am continuat discuția cu Sabin în legătură cu bicicleala, pe un fundal asigurat de veșnica bere.

Dar a venit și momentul umoristic din previziunile mele. Aud o gagică urlând și un bețiv care gâlgâia pe acolo. Sosește și nașul, și deja era așa mare circ că îmi lipsea popcornul. Octav, cu deprinderi de galerie, și cu nervii la maxim, aruncă și el o urare spre colțul cu larmă. Mai pe la mijlocul vagonului, am avut și o tabără cu persoane cu deficiențe, care însă nu au prea făcut probleme.

Drumul a fost infernal iar cursa a semănat a Auschwitz Reichsbahn (da, trenul ala cu care erau plimbați jidanii pe vremea lui Hitler). Mizer, înghesuit, sufocant. Nu asta vroiam noi, ci măcar ceva compartimentat, ar fi fost mult mai bine.

Ajungem în București unde la multă lume calculul de acasă nu a funcționat așa că se apelează la varianta sună un prieten și ia-ți zi liberă de la scârbici. Picoarele mi-au fost umflate de la udătură +stat în fund + țigani + bețivi + mers vreo 4 zile. Deci nimic sechelar.

Eu aș fi făcut altfel planul turei și alte chestii, de aia m-am și înscris cu reticiență. Dar ce contează? Am ajuns cu bine, și am văzut multe lucruri frumoase. Și urâte, mai mult prin tren.

Toată polologhia asta vine la aproape 2 săptămâni de la perindare, deci se poate să fi omis sau stâlcit detalii. Iertare măria ta!

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *