Piatra Craiului, Poiana Ascunsă, 27-28 august 2011

Poporul: Radu Antonescu, Suru, subsemnata
Traseu: Plaiul foii – Ref Spirlea – Padina Lancii – Poiana Inchisa – Marele Grohotis – retur in Plai

De saptamana trecuta cand mi s-au lipit privirile de abruptul sudic al Pietrei Craiului nu am avut alt gand decat sa ajung in Poiana Inchisa. Cum pentru orice tura trebuie si oameni am inceput sa pescuiesc dupa tovarasi – in final Suru a fost de baza pentru ca stia intrarea in Poiana – iar ulterior s-a alaturat si Radu care a renuntat la o tura in muntii lui preferati, Fagarasii.

Suru avea sambata tura pe Braul de Mijloc si urma sa ne intalnim seara la ref Spirlea. Cum din Plai pana la refugiu sunt 2 ore de mers am zis ca nu are rost sa plecam dis de dimineata asa ca am ales Acceleratul de 10:50. Mare surpriza am avut sa descopar ca biletul pana in Brasov s-a facut 42 de lei – 160 de km – 3 h…. bataie de joc.
Ajungem in Brasov pe la 2 si ceva – la 3 aveam  tren spre Zarnesti (4.5 lei/biletul), care tren ne-a bagat intr-o cura olfactiva de mare senzatie – se pare ca primarii din comunelel limitrofe Zarnestiului s-au gandit sa ingrase terenurile cu dejectii avicole asa ca era o imputiciune de te ustura nasul(si la dus si la intors).


Din Zarnesti pornim voiniceste spre Plaiul Foii cu speranta ca in curand ne ridica vreo masina. Dar ghinion – cu exceptia unui cioban care ne-a luat vreo 2 km in Volkswagen-ul lui harbuit, zecile de masini care au trecut pe langa s-au multumit sa ridice doar praful.  Astfel am avut onoarea pentru prima oara in 14 ani de munte sa fac drumul pana la Plaiul Foii pe jos.

Desi batea vantul puternic si ne asezam strategic pe sosea ca praful sa nu vina peste  noi, la cabana am ajuns tot creta, pe la 6  jumatate seara. Ne-am tras sufletul putin , am scurs colbul de pe noi si pe la 7 am pornit spre refugiu – marcaj BR. Am tinut forestierul pana la bariera si  la bifurcarea traseelor spre Tamas, am luat-o spre stanga unde banda rosie ramane singura, insotita doar de apele paraului Spirlea.  Poteca urca pe langa parau pana aproape de refugiu, doar pe ultimele 20 de minute se desparte de el , urcand pieptis pe culme prin padure spre micul iglu rosu.

Cum urcam noi asa alene din sens opus tot intalneam grupuri grupuri, numai ce intalnim un nene care ne spune ca la 5 minute mai sus e un urs pe culme, da’ sa stam linistiti ca pare bland…. Fac matematica repede : suntem numai doi iar din urma nu apare nimeni care sa ingroase randurile – ma apuca oarece frica dar trebuie sa ajungem la refugiu.  Noroc ca solitaire-ul meu e echipat cu fluier  – si da-i si fluiera  si ziara sa auda ursul…pana la urma nu l-am vazut – slava Domnului!

Am ajuns la refugiu tocmai cand se insera – cum iesim pe din padure ne ia in primire un vaj de toata frumusetea. Gasim acolo un grup mai maricel care carasera dupa ei cortul de 8 persoane – era insa bine ancorat si a rezistat cu success la vantul din noaptea aia. Mai e un nene de la amicii Salvamont  si inca vreo 2 corturi mici in spatele refugiului.
Cum ma bagam eu in seama cu lumea sa intreb ce locuri sunt libere in refugiu, descopar o amica in grupul de 8 insi, care erau din Brasov – de aici incolo socializarea a fost mult mai usoara. Ne-am instalat lucrurile in refugiu si am iesit afara unde brasovenii facusera focul si puneau de o tigaie de sarmale  si niste pastrama – vroiau sa faca si friptura – dar pe motiv de urs au lasat-o pe dimineata. Am impartit ceva povesti  cu ei dar pe la 10 cam inghetasem asa ca ne-am retras la sacii de dormit – afara brasovenii incepusera sa cante in jurul focului – se auzea tare frumos.  Suru inca nu aparuse – imi spusese ca va veni tarziu, dar ce insemna tarziu? Decid  u ca tarziu inseamna 12 noaptea si pana atunci  pot sa stau linistita.

Pe la 10 si ceva apare un grup care cobora din creasta – pornisera de la garofita mai multi dar cum un baiat era in stare de epuizare , hotarasera sa coboare direct in plai  in loc sa se intoarca la cabana. Ne intreaba daca aveam haine in plus insa noi puteam oferi doar mancare si medicamente. Pana la urma au pornit la vale fara sa manance sau sa ia vreun calciu ceva.

Pe la 11 apare si Suru, care o luase nirvana prin boscheti  vreo 2 ore – ne povesteste cum a fost pe braul de mijloc in timp ce mananca a doua masa pe ziua aia. Ne pomeneste ca a depasit un grup pe poteca mai sus – grup care in curand apare la refugiu – 5 oameni. Erau restul grupului care pornise de la Garofita pt creasta sudica – la Zaplaz se despartisera de primii cu gandul sa coboare la cabana spre Tamasel – dar la intrarea in padure nu mai gasisera marcajul asa ca se intorsesera la Zaplaz si de acolo la refugiu.

 Nu aveau decat ceva mancare si hainele de pe ei. Priciurile de jos erau ocupate dar s-a facut loc, iar la noi pe priciurile de sus unde ne instalasem am cazat o fata cu care am impartit sacul de dormit – drept rasplata am primit o portocala dimineata
Ne-au povestit de tura lor, le-am zis ca poate nu era o idée asa de buna Tamaselul – avand in vedere ce petrecusem noi pe acolo wd-ul trecut si ca ar fi mai bine  sa mearga pe la Marele Grohotis spre Garofita.

Pe la 12- 1 am reusit sa adormim – numai ce ma apuca pe mine un cosmar cu doi ursi care navaleau de pe coasta spre refugiu.M-am trezit direct aprinzand frontal si ridicandu-ma din sac – cu mine s-a trezit tot priciul – in fine…m-am linistit – somn in sfarsit pana dimineata.

Grupul de Garofita au pornit primii pe la 7 si ceva spre cabana, brasovenii s-au trezit si au pus tacticosi de gratar cum promisesera iar noi, la 8 porneam spre abrupt.
De la Spirlea urmeaza un urcus placut prin padure pana la Zaplaz, rascrucea unde vine traseul de Lanturi. Aici facem dreapta pe poteca bine conturata spre Marele Grohotis.  Nu mai bate deloc vantul  si cum soarele rasare de dincolo de Piatra aici e umbra si bine.  O tinem intr-o sporovaila pe masura ce pasii ne poarta tot mai sus, deschizant privirii panorama Tamaselelor, Iezerului si a refugiului lasat in urma. La Umerii Pietrei Craiului Suru ne arata una din potecile pe care ii poti strabate, iar in dreapta noastra vedem si stalpul care indica traseul spre Tamasel – e indoit  iar mai jos in padure se distinge poteca  – dar noaptea ar fi destul de greu de dibuit unui om putin umblat pe aici.

Marcajul se schimba in triunghi albastru si dupa vreo jumatate de ora ajungem la firul Padina Lancii – valea avand scris numele chiar la intrare. Facem pauza de portocala si ceva poze – eu hotarasac sa bag aparatul in rucsac, in timp Radu il pastreaza la indemana.  In sus e totul alb si crenelat – ma entuziasmez ca un copil in fata vitrinei cu jucarii.

Pornim pe vale si in cateva minute dam de saritori. Primele 2 le trecem destul de usor – sunt abordabile oricui. A treia se poate ocoli pe versant pe dreapta dar noi zicem sa o urcam direct. Radu se duce primul, chiar pe centru. Deunde il vad eu mi se pare cam riscant asa ca incerc pe stanga, dar nu reusesc, mi se pare ca ma trage rucsacul , ca nu am prize destul de bune, cobor si il las pe Suru. Radu pune o cordelina si ii dau rucsacul sus, apoi incep sa urc si eu pe unde mersese el. Aproape de iesire ma cam blochez, incep sa imi tremue picioarele, apuc cordelina cu stanga dar nu am nimic cu care sa ma prind la mana dreapta, asa ca radu imi intinde un picior si ma trag de bocancul lui. Acolo a fost punctul de maxima senzatie pe saritori. Pentru o mica perioada mi-a disparut si entuziasmul.

A patra saritoare prezinta un horn care se ingusteaza spre iesire; urcam cam 3 sferturi din ea, dar la ultima portiune e cu problema – vazusem si un piton pus pentru rapel. Suru urca primul, prin ramonaj, ajunge deasupra si mai gaseste un piton de care leaga cordelina; ii dau rucsacul,  apoi cu ajutorul cordelinei urc destul de usor. Vine si Radu fara probleme. In urma noastra vedem ca ajunge un cuplu – ii intrebam daca vor sa le lasam cordelina, dar zic ca se descurca, asa ca o strangem si ii dam in sus.  Urmeaza a 5-a saritoare pe care o urcam toti fara a mai asigura la nimic – fix pe deasupra ei trece braul de mijloc si cararea se vede foarte bine. Dupa spusele lui Suru e de dificultate mica iar poteca cu exceptia partii finale este vizibila. Din brau mergem un pic spre dreapta unde se vede o poteca de pamant, dar  inaintea ei spre stanga este ultima saritoare inainte de Poiana, echipata cu lant. Trebuie atentie la lant deoarece pe unele portiuni are fire metalice iesite care te pot rani la maini.

Dupa saritoare ni se deschide in fata frumoasa Poiana Inchisa din toate partile de pereti  inalti si dalbi. Vedem spre dreapta o potecuta prin iarba care ne duce la izvorul amenajat – apa nu curge dar este stransa intr-un mic bazin metallic de unde poate fi luata cu un recipient  – in cazul de fata era la oferta o cutie de conserva.  Dupa ce refacem proviziile de apa urcam pe un tapsan in centrul poienii. Era ora 12 si razele soarelui tocmai invadau patura de iarba din jurul nostru. Mai sus 2 familii de capre negre pasteau fara sa se sinchiseasca de prezenta noastra. Nu se sperie nici cand vorbim sau radem tare sau cand topaim incoace si-ncolo prin micul rai ascuns. Spre  apus vedem Iezerul iar spre miaza-noapte Fagarasul ne desfata privirea cu primele culmi  care acum bat spre aramiu…se apropie toamna si pajistile ingalbenite sunt primul vestitor.

Punem de pranz, timp in care apare si cuplul de mai devreme: Bogdan si Raluca. Au venit cu masina pana la Plaiul Foii si ne pot lua inapoi spre Zarnesti cu ei. Asta o vad ca o mare ironie a sortii – de unde sambata trecusera zeci de masini pe langa noi fara sa ne ia spre Plai, acum in mijlocul pustietatii, singurii oameni pe care ii intalnim ne pot ajuta…
Dupa o ora de motaiala, pozat, rontait , privit la capre, ne urnim spre Grohotis. De pe tapsanul unde suntem, poteca se distinge clar diagonal spre coltul sudic al poienii – mai pe iarba, mai prin jenpeni – e bine deslusita si coborand inclinat in scurta vreme ajungem la grohotis. Pe toata aceasta coborare am vazut puzderie de flori de colt – tot zicea Ancuta ca nu avem floare de colt in Flora J.

Pe Marele Grohotis nu am mai fost de la 14 ani – uitasem cum e sa te dai pe el – pana jos aveam bocancii plini de pietre, mai ales ca am luat-o de-a dreptul ca sa mai scutim din timp. Am reintrat pe marcajul TA – de data asta nu pe umbra ci pe o caldura inabusitoare; cand poteca mai strabatea cate un bradet era o adevarata desfatare.  Pe coborare mi-am dat seama ca mi-am cam busit glezna dreapta, asa ca nu m-am mai oprit la refugiu ci i-am dat la vale, mai catinel ce-i drept .

Am ajuns la bariera , unde era masina noilor tovarasi de drum, pe la 5 si ceva,  iar dupa inca jumatate de ora eram in gara Zarnesti, multumita bunavointei  lor. In gara de cine imi dau ochii? Rares care a fost cu noi in Piatra Mare in februarie(cu siguranta toata lumea isi aminteste) – cu un tovaras si-o sticla de bere.  Nu ne-am recunoscut si  ne-am urcat in vagoane diferite . Trenul a plecat la 6 spre Brasov – iar am dat de mirosurile alea pestilentiale  – in Bartolomeu ne-am luat la revedere de la Suru, cu promisiunea sa facem Valea Verde anul asta candva . Din Brasov am luat un microbuz pe ideea ca e mai ieftin- 34 de lei – dar aveau anunt ca din 29 august maresc si ei preturile cu 9%. Am prins ditamai blocajul in Sinaia – la podul ala care nu il mai repara de nu stiu cat timp si am ajuns in Bucuresti pe la 11, fara speranta de RATB. Dupa  tura asta am ajuns la concluzia ca vreau sa merg mai des in Piatra Craiului si ca imi trebuie masina.
 

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *