RT Diham

Am citit ieri din mesajele de pe grup si am vazut ca la un moment dat cineva propunea ralizarea unui fel de jurnal al expeditiilor. Si s-a nimerit ca acum cateva zile am trimis un e-mail unui prieten super-lung si detaliat despre excursia la Diham. Si m-am tot intrebat daca sa-l pun si in grup. Se pare ca m-am hotarat. Sa nu ma injurati ca e prea lung, da’ inca ar mai fi fost multe de zis. Nu prea am pomenit nume, pentru ca il derutam pe cel caruia ii scriam; da’ cred ca o sa-i ghiciti voi :). Apropo, Claudiu e fratele Catalinei. Am vorbit si cu el sa vina atunci, dar el e din Pitesti, n-a putut.


Draga Claudiu,

Am avut un week-end super-fantastic. M-am deconectat cu totul de la viata de Bucuresti. Nici nu stiu cu ce sa incep. Mi se pare mult prea lung sa-ti zic de cand am plecat de dimineata din camin cu Cata si pana am ajuns inapoi aseara. Dar sunt curioasa daca te-ai uitat la Tv. Ca au dat acolo o stire (pe Pro sau pe Prima) ca pe undeva prin zona in care am mers si noi in excursie au fost vreo trei grupuri de turisti blocati in munte. Pe la varful Morarului, pe Caraiman si pe Valea Cerbului. Ei! Imagineaza-ti ca faceam parte din unul din grupurile astea. Iti dai seama ce liota de zapaciti am fost sa plecam pe munte si sa nu avem cele mai elemntare lucruri cu noi. Noroc ca am avut lanterne, macar. Si o amarata de pelerina de ploaie. Toata faza a fost ca ne-am hotarat noi, dupa ce am ajuns la cabana Diham, dupa un traseu destul de usurel de vreo ora, zic ne-am hotarat sa mai facem un traseu pana la un loc unde se putea vedea foarte frumos in vale. Zis si
facut! Numai ca atunci cand am reusit sa ajungem acolo, unora dintre noi li s-a parut ca se mai poate urca. Si am vrut sa vedem pana unde ajunge. Ne-am gandit ca poate se ajunge in varf… Si vreo zece din noi (eu am fost prima ca s-a strecurat spre mai sus) ne-am hotarat sa continuam. Si am ajuns pe o vale pietroasa, stanci, foarte ingust, dar drumul era marcat de o sageata rosie. Deci se poate urca, am concluzionat noi. Si am tot urcat. Pana am ajuns aproape de varf, unde se infunda: erau stancile imense in sus, imposibil de urcat. Da crezi ca asta ne-a oprit?! Baiu! Ca sageata rosie aparea pe o colina invecinata in stanga, nu in sus. Si pe ea scria BMM; ne-a lamurit un tip care cunoaste zona, ca insemna Braul Mare al Morarului. Si cum drumul inapoi ni se parea foarte dificil, am fost atat de nesocotiti sa mergem pe asta fara sa stim macar cam cat ne-ar lua. Totul a fost bine cat timp am urmarit marcajul; dar undeva l-am pierdut pe drum. Se lasa seara si am vrut sa scurtam si am parasit marcajul. Dar eu n-am stiut cand s-a intamplat asta. Ca pana atunci ne sfatuisem, dar acuma n-a mai ajuns la urechile mele. Oricum eram cu totii ingrijorati ca se lasase seara, era vreo sapte, sapte si, nu mai vedeam pe unde sa mergem, pe mine cel putin nu ma mai tineau gleznele deloc, ma deplasam tot pe fund (ca bine ziceau astia “Mai avem nevoie si de iarba” ca alunecam mai usor).

Am uitat sa-ti pomenesc de Cata, care a fost tot timpul cot la cot cu grupul. Da ea s-a tinut mai bine ca mine spre final. Eu am tot fost printre primii, dar mai apoi am cam cedat. Dar zilele astea doua (de fapt doar 24 ore din total) au fost un efort continuu. Ma iau dupa un tip care zicea ca lui ii place sa-si cunoasca fortele proprii, sa se testeze pana unde rezista. Ei bine, am aflat si eu asta.  Da stai ca anticipez. Ti-am zis ca am parasit traseul si la un moment dat am ajuns la o vale foarte abrupta, o prapastie chiar, de vreo 20 de metri. Si acolo ni s-a infundat. Nu mai puteam sa ne intoarcem, era prea tarziu si greu, pentru ca panta era abrupta si in sus, nu numai sub noi, in lateral nu mai vedeam ca era intuneric de-a binelea. Si au fost baietii temerari, au incercat sa gaseasca un loc de coborare, dar rau a fost ca unul a coborat un pic si apoi a vazut ca nu se mai putea mai in jos, dar nici sa urce nu mai reusea, ca nu avea iarba ca sa faca priza, daduse de un perete de piatra. Era pur si simplu blocat intr-o pozitie foarte rea, si dedesubt valea. Altul s-a pravalit in gol sub ochii nostri si nu ne-a raspuns vreo cateva minute ca era ametit. A scapat in final cu o fractura la mana si entorsa la picior. A avut noroc ca un la treilea tip a reusit, mare minune cum, sa coboare incet-incet in acelasi timp cu ceilalti doi si a reusit sa-i acorde primul ajutor. Atunci ne-am speriat cu totii si n-am mai vrut sa facem nici un pas. Salvamontul! Nimeni nu mai misca!

Cei doi, ranitul si cel care l-a ajutat au plecat ca era nasoala rana. Si tipul suspendat intre etaje a reusit sa urce pana la urma, dar noua ne era asa tarsala ca abia s-au mobilizat vreo doi ca s-al ajute. Si bine a facut ca a urcat, ca intr-o ora a inceput sa ploua si.n-ar mai fi putut. Era o ploaie din aia rece si marunta,bine ca n-a fost prea deasa. Dar la sapte tipi era numai o pelerina de ploaie pe care si pe aia am luat-o eu mai din sila, cat pe ce sa o las. De fapt era a unui alt tip, da i-am sterpelit-o eu. Si in orele alea cat am inghetat asteptand salvatorii, mi-am capatat eu reputatia de plagacioasa. Ca tot timpul m-am jelit. Nu stiu cum sa fac povestea mai scurta, ca am prea multe de zis. Stiu doar ca si salvamontul ne-a tras plasa ca puteau sa ne ajute sa ajungem la noi la cabana, da ei ne-au dus intr-un loc unde s-or fi inteles cu niste reporteri (noi habar nu aveam pe unde mai suntem) si am ajuns in final la cabana Gura Diham, nu la Diham; pana la Diham ar mai fi fost de parcurs o parte din traseul de-l facusem la venire. Dar partea ce mai grea. Si am ramas unde eram, ca nici nu aveam lumina. Curios mi s-a parut ca ceilalti ar fi mers, daca aveau cu ce. Eu nu, pentru ca nu ma mai simteam in stare. Si acolo in cabana crezi ca am luat vreo camera. Eram fara bani in buzunar, ne chelisera salvamontii de vreo 300.000, unul isi pierduse pe traseu vreo 800.000. Asa ca am incercat sa motaim pe holuri. Unii pe niste scaune, altii pe jos, hainele ude leoarca, bocancii mustind de apa; ne-am pierdut si pe acolo vreo 4 ore pana s-a mai luminat. La sapte am plecat spre Diham. A fost groaznic pentru mine. Ziua trecuta nu mancasem prea mult si pe munte am avut noroc ca un tip a avut doua paini si apa. Asta pentru toti cati am fost…. Si in nopatea dinaintea plecarii nu am dormit mai mult de 5 ore (si asa cred ca e mult) pentru ca n-am avut timp sa-mi fac bagajul, aveam teancuri de toale murdare etc. Si m-am chinuit sa ma tin dupa ceilalti. Si cand mai aveam putin, cabana era dupa coltul drumului, am ajuns sa merg sustinuta de doi baieti, ca efectiv eram moale ca o carpa. Nici un colt de paine sa duc la gura n-aveam putere. Dar am intrat in cabana cantand. Ca sa moara lumea de ciuda. 🙂

Da nu s-a terminat aici. Ca am vrut noi sa-l vedem pe cel ranit care era undeva in Azuga, la spitalul de urgenta. Si ne-am luat dupa varul lui, care i-a luat bagajele sa i le care, pe langa ale lui. Avea o geanta in fata, una la fel de mare in spate si chitara lui var’su. Dar cu tot bagajul asta a bagat omul asta o viteza, ca noi pe langa el alergam. Dar din cei care au vrut sa mearga numai eu cu Cata si un tip am reusit sa ne tinem dupa el. Si am facut de la Diham pana la soseaua Rasnov -Predeal un traseu mocirlos tot intr-o goana, pe sosea mars fortat pentru mine pana la soseaua Predeal-Azuga (fortat pentru ca eu nu aveam ritmul lor de mers si mereu ramaneam in urma, si mai alergam sa-i ajung, dar mereu ajungeam la o distanta de 50 metri de ei. Si eu nu suport sa ma tin dupa cineva. Ori sunt in forma si merg in frunte, ori ma chinui si sunt cu moralul la pamant si autosugestia nu ma ajuta. In fine, l-am vazut, era ok, dar prima oara in Busteni i-au zis ca nu aveau nimic la mana. Abia la Azuga l-au radiografiat si au vazut ca are fractura, nu o simpla plaga. Si a pierdut o groaza de sange. Apoi am ramas eu cu Cata si unul Vlad, ca varul ala cu motor la picior a plecat cu masina mica cu parintii celuilalt. Si i-am implorat sa mergem in pas de plimbare pana la gara, ca eram nenorocita rau de tot la picioare. Chiar am picioarele cu basici si o unghie innegrita. Asta nu mai stiu cand s-a bulit. 🙂

Si acasa am ajuns intr-o stare de ras. Ma uitam in statia de autobuz la mine si la simandicosii ceilalti din statie. Eu aveam ghetele nacalite de mocirla (si imagineaza-ti in interior ce-o mai fi!), fetele erau gatite, cu pantofi cu toc, iti imaginezi si tu…

Cam atat. Lung, nu?