Colțul Mălinului, Creasta Mălinului și Valea Pietrele, 23-24 septembrie 2011

Coltul Malinului (2A), Creasta Malinului si Valea Pietrele (1B)
23-24 septembrie 2011
Participanti: Harciog, Hike, Emil si subsemnatul (Ice)

Ziua 1:
Ultimul weekend de septembrie aduce o vreme usor in racire, dar inca buna de facut trasee alpine. Planurile se schimba in ultima clipa si majoritatea decide ca main event-ul turei va fi Coltul Malinului, unul dintre traseele clasice ale Muntilor Bucegi.
Plecam sambata dimineata la 6 cu masina lui Emil. Drumul este liber, ne luam cu vorba si nici nu simtim cum intr-o ora jumatate ajungem in Busteni. Facem stanga pe drumul plictisitor spre Gura Diham si in cateva minute suntem la intrarea in traseul catre Vf. Omu pe V.Cerbului (BG). Plaiuri pustii unde acum cateva saptamani nu aveai loc de grataristi si turistii de weekend, un cer innorat si aer usor racoros.. un weekend de toamna.
Plecam in traseu in jur de 9-9:30 cred, urmand BR. Ajungem in Poiana Costilei, balaurim putin pana dam de Valcelul Poienitei si ne inscriem pe poteca de langa stanci. Avem noroc ca nu a plouat recent si prindem totul uscat, poate chiar prea uscat. De lene, evitam coborarea pe Hornul Pamantos, abordand o poteca in stanga (varianta Harciogu') si apoi coboram in fir.

Malin ne intampina tomnatic, rece, cu adieri de ceata si cu o saritoare pe care o urcam saritoarea de la intrare prin dreapta. Constatam ca topul saritoarei este impanzit de pitoane, spituri, lanturi.. oare ce s-a intamplat aici? Tinem firul vaii, fiecare cam pe unde apuca, tupaim pe bolovani, cataram mici praguri, vorbim, povestim.. pare un fel de rutina placuta, tot sa ai din astea. Interesant este ca apar si sagati rosii pe post de marcaj!!!
Depasim confluenta cu Valea Scorusi si incepem sa cautam intrarea catre Coltul Malinului. Harta indica niste hornuri in versantul drept care duc intr-o brana cu jnepeni, dar vremea nu tine cu noi, ceata limitandu-ne campul vizual la doar cativa metrii pe versantii vaii, facand astfel imposibila orientarea. Depasim in dreapta un horn.. inca unul.. or fi astea? Par abordabile, dar decidem sa mai mergem putin si dam de inca unul ceva mai pamantos si inierbat. Ne hotaram sa incercam sa urcam pe el, probabil ca toate caile de acces in dreapta dau cumva in brana cu jnepeni din schema. Desfasuram o cordelina pentru siguranta si urcam pana intalnim un hatis de jnepeni. Inclinatia este de 40-50% cred, iar jnepenii desi ne furnizeaza siguranta, opun rezistenta inaintarii. Ne zbatem printre craci pana ajungem la un perete de stanca si continuam in dreapta, descoperind o potecuta abia schitata. Apare zada de pe harta si in sfarsit ne pozitionam cumva pe harta. Tinem directia aproximativ 50-60 m, pana dam de muchie si urcam vertical cativa metrii pana dam intr-o zona alpina. In fata se contureaza prin ceata siluetele crestei. Aici este!
Buuun, scoatem o semicoarda, punem hamurile.. dar pe unde mergem? Direct in sus e o fata de conglomerat cu oarece fisuri. In descrierile de pe net, cineva spunea ca a luat-o pe traverseu in dreapta si apoi in sus spre creasta. Harciogu tine minte ca e ceva in stanga si cercetam si varianta asta. Cativa pasi in stanga si gasim o potecuta cu un piton care ne incurajeaza sa o luam pe acolo. Urmeaza o zona de escalada lejera pe versantul din stanga, usor expus, dar ceata de data asta nu lasa sa se vada haul dinspre vale. Mai dam de un piton si apoi ajungem la baza unui horn ceva mai serios, la baza caruia regrupam. Harciogu' imi arata urme de coltari si de piolet pe peretii hornului si ma intreb cum o fi sa cateri asa ceva la dry sau iarna.. tot respectul pentru cei care au lasat urmele alea. Folosim o singura semicoarda, urcand unul dupa altul. Hornul ne conduce spre o fata mai inierbata care ne scoate in creasta. UAU! Primul contact cu creasta este fantastic, o zona ingusta, parca suspendata in ceata care ne invaluie. Un piton in extremitatea estica a crestei ofera o relativa siguranta pe urcarea pana acolo, dar si pe cei cativa metrii ca pe lama a crestei care ne despart de urmatoarea incercare: fisura. Regrupam dupa creasta ingusta la baza fisurii pe o platforma cu iarba si jnepeni. Fisura este destul de verticala si nu solicitanta la bocanci, dar cele unu-doua pitoane reduc mult din stresul parcurgerii ei. Regrupam iar dupa o tufa de jnepeni dupa care traseul continua pe o muchie lejera pana la un mic prag sub varf. Aici este un piton, dar pare plasat ciudat, abordarea directa a pasajului parandu-mi grea si la espadrile. Ocolim prin stanga si dupa cateva lespezi ajungem pe varf! Coltul Malinului unde lenevim bucurandu-ne de reusita. E frumos si merita fiecare pas facut pana aici. Urmeaza o descatarare expusa, senzatie accentuata si de peretii aproape verticali de sub noi vizibili din cand in cand prin ceata.
Ajungem intr-o zona plata a crestei, unde ajunge traseul Fisura Sudica (3A) cu ale sale hornuri distingandu-se in ceata. In fata iar o lama de creasta, o portiune de aproximativ 10 metri cu latime de sub 30 cm pe alocuri. Nu tin minte sa fi fost vreun piton pe portiunea asta, poate doar topul traseului Fisura Sudica. Trecem pe rand si regrupam la baza Dintelui dintre Colti, un detaliu stancos foarte spectaculos al crestei. Se ocoleste prin dreapta pe o traversare aproape la verticala, dar cu prize si asigurata suficient.
In continuare traseul continua pe versantul drept al crestei, urcand in linia crestei, portiune lejera pe care am strans coarda. Ajungem la baza Hornului cu Ramonaj, ultima incercare a crestei. Hornul este neasigurat si relativ lung, probabil 15-20m. Urcam iarasi pe rand pe aceeasi coarda si pentru prima oara pe traseu o inadim cu o cordelina pentru a o putea trage inapoi. Spre disperarea lui Harciogu, ma incapatanez sa nu apelam la a doua semicoarda, care a stat cuminte in rucscaul meu tot weekendul :))
Mie hornul asta mi s-a parut cel mai dificil din tot traseul, lipsa asigurarilor dar si ramonajul oarecum dificil in bocanci fiind indulcite doar de mici praguri de respiro. Depasim cu bine hornul si continuam pe creasta care devine din ce in ce mai lata, pierzandu-se in platou in zona releului Costila. E aproximativ ora 5 p.m. iar Harciogului nu ii vine sa creada ca am ajuns pe lumina 😀
Ne strangem in rucsac jucariile de alpinism si pornim pash-pash spre Vf.Omu pe traseul de vara. Ajungem pe o ceata rece la cabana, acompaniati de un vant care sufla sustinut dinspre Valea Gaura. Cabana e plina, refugiul salvamont e plin, Malaiesti la fel.. nesperat reusim sa gasim doua locuri in cabana (eu si Hike) si doua in refugiu (Harciog si Emil).
In cabana e cald, foarte cald chiar. Reusesc cu greu sa adorm, dar nu dureaza mult ca apare un nene imbibat bine cu alcool care face scandal si se da mare alpinist, cica a urcat pe 2B.. Pfoa! Dorm prost, din cauza caldurii si a spatiului extrem de ingust…

Ziua 2:
Prognoza pentru duminica era mai buna ca pentru sambata si ne trezim cu speranta ca vremea mai buna o sa ne permita sa facem Acele, ce frumos ar fi!. Dar ceata si mai ales vantul ne ruineaza planul si revenim la planul initial, de parcurgere a Vaii Pietrele. Ni se alatura Ciprian si coboram spre Malaiesti pe drumul de vara (BA), trecem de Bisericuta si ajungem in apropiere de traseul Brana Caprelor. Pe fata de stanca din fata noastra se vede clar valea, cu multe bifurcatii si turnuri. Vremea se face din ce in ce mai frumoasa, iese soarele si vantul adie usor, pare o adevarata zi de vara.
Intram in ea prin dreapta, pe o fata cu stanca, pietris, pamant si iarba. Ajunsi in firul vaii urcam sustinut castigand rapid altitudine, in scurt timp traseul tursitic de jos parand foarte indepartat. "Jos", cateva persoane se opresc si ne urmaresc ascensiunea. Valea are un aspect de canion bolovanos, cu mici praguri lejere de catratat, dar care nu se evidentiaza clar ca niste saritori. Urcam fiecare pe unde apuca, unii cautand siguranta, altii adrenalina. Si chiar ca avem parte de adrenalina! La un moment dat, Cipirian are ghinion si in catarare disloca un bolovan cat un televizor.. Apuca sa strige, incercand sa ne atentioneze, dar panta mare accelereaza fantastic bolovanul care antreneaza in cadere altii mai mici. Hike este chiar pe directia bolovanului, in incercarea de a catara un prag, eu la baza pragului asteptand sa termine Hike pasajul, iar Harciogul undeva in spatele meu. Bolovanul face un zgomot infernal, nu am timp sa il vad, il aud venind! Trebuie sa fug din firul vaii, ceea ce si fac sarind ca un arc spre versantul stang. In dreapta mea, Hike incearca sa evite impactul cu bolovanul mare dar e lovit de unul mai mic si cade aproximativ 1,5-2 metrii, bolovanul mare trecand razant pe langa el… Harciogu reuseste sa se fereasca si el, dar cu pretul unei lovituri serioase in genunchi. In aer se simte miros de ars de la impactul bolovanului cu stancile si inca se mai scurg pietricele. Hike este cazut cu fata in sus si mi-e teama sa nu il loveasca si alte pietre care mai vin de sus, asa ca fug repede la el si il ajut sa se ridice. Totul este OK, doar o lovitura in brat/umar si un impact mai naspa la sold de la cadere. Rasuflam toti usurati, a fost cat pe aci!
Continuam mult mai atenti, pe deoparde alarmati de friabilitatea zonei dar si de usoara crestere a dificultatii vaii. Partea mediana a vaii are mai multe praguri de trecut in escalada libera, neobservand niciun piton, nici macar de rapel. Ma intreb cum se coboara pe acolo cand nu este zapada!? Partea superioada a vaii se largeste si se desparte in mai multe fire, in general cu aspect inierbat cu pietre. In zona Ciprian ne spune ca ar fi si o intrare intr-o pestera, dar din pacate nu reusim sa o reperam. Valea se termina in apropiere de Vf. Bucsoiu, in poteca turistica (BR). Ne intindem pe iarba si lenevim la soare. De sus valea se vede foarte fain, parand un adevarat canion. Vorbim una-alta, ne bucuram ca am iesit cu bine, facem plaja, admiram turistele, barfim.. cred ca o ora si ceva.
O luam din loc cu intentia de a cobora pe Valea Morarului, dar nu mai ocolim pana la Omu, Ciprian conducandu-ne pe o brana descendenta care ne scoate deasupra saritorii din caldarea superioada a Morarului. Dupa saritoare ne despartim de Ciprian si coboram agale pe vale cu gandul la niste mici si bere in Busteni. Vedem capre negre, cred ca aceleasi pe care le-am vazut in august cand am fost ultima data pe aici. Constat ca iedutii au mai crescut si ma intreb daca o sa ii vad si la iarna..
E cald si placut, asa ca nu ne grabim la coborare. Ne intalnim cu Mike si Griz care se antrenau pentru un maraton, socializam cu ei apoi coboram fiecare in ritmul lui. Dau de niste tufe cu zmeura din care ma indop cat pot, imi vine sa mananc toata zmeura de acolo cu orice risc :)) Cu greu ma despart de tufe, gandindu-ma ca poate colegii sunt ingrijorati de absenta mea prealungita.
Coborarea finala imi pare foarte plictisitoare si parca de abia astept sa ajung la masina.
Ajungem la rau.. Cabana Gura Diham.. apoi la masina.. si in sfarsit la mici :))

ice 

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *