Author Archives: Vladimir

RT – Muntii Baiului, 23 ianuarie 2010

        Cu biletele de minigrup deja luate, ne adunam sambata dimineata pe la ora 7 in Gara de Nord: eu, Pancu, Hike, Monica, Mirela, Alex, Vali, Catalina si Costel. Dupa obisnuitul fast-breakfast oferit de McDonald's sau Guliver ne indreptam spre peronul plin de lume cu schiuri, placi, sanii (din plastic sau metal, dupa gust) la care trebuia sa fie garat acceleratul nostru de 7:30. Insa nici urma de tren, dar parca nici nu se simte gerul care se anuntase. Cu intarziere de vreo 10 minute apare si trenul inzapezit, ne luam in primire compartimentele si o pornim la drum. Incepe sa se bage caldura (in unele compartimente) sau sa se bage zapada… pe geam (in alte compartimente). Dupa Campina se aduna intarzieri, se discuta despre traseu, despre frig si despre mancare. Hike are o strafulgerare si parca isi aminteste ca trenul nostru nu opreste in Azuga (unde vroiam sa coboram) asa ca sunem urgent la info CFR-Vladut dar nu raspunde. Asa ca il abordam pe Nas:
– Ne puteti spune daca trenul opreste in Azuga?
– In mers nu opreste!
– ???
– Uneori mai opreste dar nu stiu ce sa va zic

        Am impresia ca Nasu' ne ia la misto, normal ca in mers nu opreste pentru ca de aia e in mers insa mai insist dar primesc acelasi raspuns. Mi-a trebuit ceva pana sa ma prind ca Nasu' se referea la "Mersul Trenurilor", dar nu ne incanta deloc descoperirea. Nu-i nimic, vedem daca opreste in Azuga, iar daca nu, coboram in Predeal si vedem ce facem. Intre timp suna si Razvan Cretu' care cica vine si el cu Mihu cu masina pentru ca nu au mai plecat in Parang. Stam in Comarnic, stam in Sinaia, stam in Busteni si cand plecam suna si Ioana ca pe unde suntem si tocmai constata ca eram in trenul care-si tragea vagoanele prin fata ochilor ei (nu in presonalul care avea intarziere si mai mare). Nu-i nimic, din nou, se suie in masina alaturi de Emil si se tin dupa noi. Gara din Azuga am vazut-o intr-o mare viteza asa ca am coborat in Predeal unde ningea. Mergem in gara, nici o posibilitate de tren spre Azuga asa ca dezbatem variantele: traseu Clabucetul Azugii (nu, ca lu' Pancu nu ii place drumul pana la Susai), traseu Lacul Gavan (nu ca e plictisitor), traseu spre Diham (vorbesti serios???)… Hotaram sa ii asteptam masinile si sa imbarcam toti 13 si sa mergem inapoi in Azuga. Vine Ioana cu masina si pleca primii 6 si in asteptatea masini lui Mihu (pe Cretu il convinsesem sa se dea jos din masina in Azuga si sa ne astepte si asa incapeam si noi mai lejer) apare un microbuz si ne suim. O sun pe Mihu ca sa nu mai vina, deja e pe drum, ma dau jos sa o astept si pleaca microbuzul cu ceilalti. Suna Mihu care cica a trecut de gara, ma duc sa o caut, cica s-a mai intors, nu o vad pe nicaieri si dupa mai multe telefoane apare din sensul opus in care o cautam. Ceilaltii se pare ca sunt in Azuga si au pornit-o spre partia Sorica… Ajung si eu cu Mihu in Azuga (unde ne intampina un frumos soare) si il cautam pe Razvan Cretu' la locul unde fusese dat jos si abia il gasim, intr-o bodega cu o sticla de bere Azuga luata cu 1,7 lei. Luat bagajele, echipat si uite ca pornim si noi spre partia Sorica unde ii gasim pe ceilati la adapost de sutele de schiori si satui de atata kurtoscolaci.

           La ora 13 pornim si noi pe traseu, urcam din greu pe langa partie infruntand cu greu valurile de praf de zapada trimise cu drag din frane de schiuri si placi. Ne incalzim, parca nici nu e prea frig si iesim sus pe culme, la capatul telegondolei, la ora 14:30. Aici vant, punem la loc hainele debarasate la urcus si luam o mica pauza de gustare si toaleta. De aici incepea ceata, ne intrebam daca ne ajung cele 4 ore care au mai ramas pana la tren. O pornim prin ceata, marginea drumului care urca spre creasta e acoperita cu putina zapada asa ca inaintam fara efort, mai ales ca dupa urme se pare ca au mai fost cativa temerari inaintea noastra. Incepe sa bata din lateral un vant rece insa mai dispare cand ajungem pe sub culme… In fata distingem cativa oameni, cand ajungem langa ei constatam ca erau cu placile si se dadeau 10m de pe un varfulet (vf. Urechea – 1715m). Cand se ridica putin ceata vedem ca urmele urca o cornisa si apoi o coboara, iar in capat se distinge un om. O luam si noi pe acolo, zapada e mare iar cornisa nu era asa periculoasa cum parea, era mai mult un namat. Constatam ca suntem sub Vf. Cazacu (1753m) iar acum culmea o coteste spre sud. Brusc iesim din ceata si ne bucuram de privelistea muntilor inzapeziti din jur: Culmea Petru-Orjogoaia la E, Muntii Gorhotisului la SE si peretii stancosi ai Muntilor Bucegi la V. Omul nostru din fata se vede clar acum, cara si ceva schiuri in spate si urca spre Vf. Baiutul (1826m). Il urmam si noi si vedem un grup de vreo 5-6 persoane care coboara pe Culmea Zanoaga, pe unde vroiam sa mergem si noi. Nu mai urcam pe varf, mergem pe drumul de pe curba de nivel luptandu-ne cu nametii si iesim si noi in Culmea Zanoaga. O mica pauza de gustare dar cum soarele apunea se simtea frigul din ce in ce mai tare. Ne uitam la ceas si constatam ca este ora 16:30 si ca mai aveam doar 2 ore ca sa ajungem la tren asa ca o pornim la coborare in pas alert. Trecem de stana, intram in padure si continuam pe drumul forestier, se intuneca, noi o dam inainte, apare si ceva gheata pe sub zapada iar la o bifurcatie ne regrupam insa Pancu si Razvan Cretu' nu apar. Vorbim cu ei, se pare ca au luat-o pe o scurtatura si mai avem doar 30 minute pana la tren si noi suntem tot in padure. Imediat la urmatoarea curba se zaresc luminile Busteniului – Poaiana Tapului si dam de o scurtatura care coboara direct la primele case. O luam pe stradute si iesim in DN 1 si mentinem ritmul pana in gara. Am ajuns la fix, insa trenul are intarziere :). Mihu, Razvan Cretu', Ioana si Emil iau microbuz spre Azuga pentru a-si recupera masinile. Dupa vreo 40 minute apare si trenul care era cam gol, ne insalam lejer in doua comaprtimenete si toate orpirile si intarzierile nu ne-au afectat pentru ca eram prea atenti la jocul de canasta pe care-l incinsesem. Am ajuns la Bucuresti la 22:45 cu o intarziere de 1h30min, nimic special 🙂  

RT Corbu, Sf. Gheorghe – 22-27 august 2009

Mergem la mare. De data aceasta o sa incercam Corbu pentru ca are referinte bune. Mobilizare generala – se aduna 5 masini pline ochi: Babau, primul plecat in cursa, apoi Leonidas, iar apoi Apollo, Tavi si Ionut. Eu cu Ancuta suntem in masina lui Apollo asa ca vineri la ora 21 suntem gata de plecare, numai ca Apollo intarzie. Vine si Apollo cu Laura, aflam si motivul intarzierii, unul cat se poate de ceausist – s-a taiat curentul! Asa ca a durat ceva pana au resuit sa-si faca bagajul la frontala, insa acum eram gata. Ba nu, mai punem benzina si apoi ne intalnim cu masinile Tavi si Ionut, o incarcam si pe Lolek si plecam in formatie pe autostrada Soarelui acum luminata doar de luna. Trec kilometri, trece taxa de pod de la Fetesti, trece si autostrada, iar la Poarta Alba o luam pe drumul direct spre Navodari. Aici masina lui Ionut e cap de coloana si condusi de maiestria lui Marin reusim sa ne ratacim prin Navodari. Trece masina Tavi la conducere condusa de maiestria GPS-ului si iesim cu brio din incercuire, insa masina Ionut a ramas prizoniera intunericului. Ajungem la Corbu, o luam spre plaja, telefoane la Info-Leonidas si biruim – am ajuns, asta e sigur, pentru ca ne-am impotmolit masina in nisip. Bucuria revederii, Babau, Bacea, Rodica, Oz, Sprite, Leonidas, Adina, Vali, Hike, Monica apar din intuneric. Ajunge si masina Ionut cu Marin, Mada, Alinuta pasageri si apoi si masina surpriza – Kilo, Maria si Cristina J. Instalam coturile pe nisipul foarte fin, Apollo constata ca si-a uitat cortul acasa asa ca impreuna cu Laura o sa doarma in masina.

Poze – Corbu, Sf. Gheorghe – 22-27 august 2009

Dimineata iesim la soare, mancam, unii merg la singura terasa din zona, altii la cele 2 restaurante, se face baie, se joaca table, se citeste, iar pe la pranz se pune de un fel de fotbal american din care Marin iese cu o glezna sucita, si restul doar cu ceva zgarieturi (mai mult de la scoici pentru ca nu toti au jucat impotriva lu’ Bacea). Pe seara plimbari de plaja pentru aerosoli, concurs de alergat descult pe scoici, Babau “dragul meu” alearga dupa o blagodarie prin camp dupa ce Bacea “draga mea” a facut rost de hartie de la niste oameni binevoitori. Pe intruneric noi am gatit la sant cate ceva la primus, restul s-au cautat unii cu altii si intr-un final ne-am adunat la corturi la o cantare cu noua chitara a lui Leonidas chiar langa boschetul care face sticle de vin. Stingerea s-a dat tarziu in noapte, stele pe cer erau cu miile, toata lumea s-a culcat fericita… Mai ales Apollo care obtinuse una bucata cort din rezerva strategica a lui Babau..

Duminica iar soare, iar mancam, iar terasa si baie, insa eu, Ancuta, Lolek, Leonidas si Lolek ne pregatim spre a o alta provocare – Sf. Gheorghe. Nu stiu ce au mai facut ceilalti, noi la 11.30 porneam spre Babadag unde am oprit la o farmacie. Aici era o mare nunta intre bastinasii-indieni, toate geamurile din oras vibrau in ritm cu statia de amplificare. Nu stam prea mult pentru ca suntem in intarziere si ajungem la Tulcea pe la 13:30, adica exact cand trebuia sa plece vaporul spre Sf. Gheorghe. La bilete totul incuiat, iesim pe chei si intrebam in stanga si in dreapta si aflam ca vaporul nu pleaca duminica. Aflam ca ar mai fi doar cursa rapida, care tocmai plecase (www.naverapide.ro – 50 lei). Ne suim rapid in masina si speram sa ajungem cu masina pana la Mahmudia inainte de vapor, insa in scurt timp sperantele dispar pentru ca drumul este lung (vreo 40km) si plin de curbe si ne este imposibil sa ajungem la ora 14 la cat ajungea vaporul in Mahmudia.

Ajungem pe la 14:15, intrebam un localnic si ne spune ca vaporul trece pe al 14:40 asa ca ne indreptam catre port. Chiar avem noroc. Aici dam de Nea’ Mitica care ne cere pentru parcare in curtea portului 5 lei/zi. Scoatem rucsacurile, izoprenele, corturile, umbrela, chitara, bidoane cu apa, pungi cu mancare si ne grabim spre ponton, Aici mai asteptau vreo 10-12 persoane si o armata de catelusi flamanzi care au facut-o pe Lolek sa le dea mancare. Vine si nava rapida, se striga cateva rezervari si apoi se imbarca cei fara rezervare iar cand mai eram doar noi nenea de acolo ne trage lantul in fata si spune “Voi nu!”. Ne uitam prosti unii la altii, ni se spune ca s-au ocupat locurile, iar la exclamatia lui Leonidas “Nu este posibil!”, nenea ne asigura: “Totul este posibil!”. Pleaca nava, noi nu ne revenim, iar un nene ne intreaba daca nu cumva vrem o barca si imediat da un telefon. Apare tot Nea Mititca care ne cere 500 lei pentru cursa pana la Sf. Gheorghe cu o barcuta care avea si un motor. Cum nu prea ne vine sa dam atata banet ca sa umplem o barcuta si eventual sa facem si o baie in Dunare, ne luam iar rucsacurile, izoprenele, corturile, umbrela, chitara, bidoane cu apa, pungi cu mancare si ne intoarcem la masina. Ii amintim lu’ Nea Mitica ca nu lasam masina acolo si ne luam banii inapoi insotiti de armata de catelusi loaili lu’ Lolek. Pana incarcam bagajele armata lu’ Lolek imobilizeaza masina ocupand pozitii strategice la fiecare roata, pe sub, in fata si in spatele masini. Lolek nu reuseste sa-si cheme ostile, ii alergam si noi pe langa masina si reusim sa plecam fara a face victime.

Ne uitam pe harta-schita a lu’ Leonidas si hotaram si mergem la lacul Razim asa ca golim de mancare un magazin din Mahmudia si o pornim spre Murghiol. Aici un localnic ne spune de o plaja la Dunare, ne indreptam incolo si gasim prin praf o gramada de masini parcate pe un drum intre niste garduri inalte langa un mal plin de barci cu motor. Baietii asteptau clienti la plimbari, trec si 2 ATV-uri care ne umplu parbrizul de praf asa ca abia reusim sa facem stanga-imprejur dupa ceva manevre si sa plecam de acolo. Ramanem la planul initial si mergem la Sarinasuf de unde am iesit la Lacul Razim. Aici am vazut doar o casuta si undeva o masina cu pescari asa ca ne-am pus tabara departe de orice urma de civilizatie. Mancam un pepene excelent, facem un gratar, pe lac trece un nene cu o barca care ne spune ca nu avem voie sa pescuim, nu intoarcem bine carnea ca iar trece barca pe langa noi, dupa care incepe lupta. Jihadul. Ora 20, aviatie inamica inarmata cu trompete ia in tinta orice milimetru de piele din proprietatea noastra. Lupta este grea, suntem cu mult depasiti numeric, ne imbracam bine, incepem razboiul chimic cu Autan insa dusmanul nu capituleaza. La fiecare 10 secunde adunam cate 5-6 cadavre de trompete frante de pe fata, abia mai reusim sa tinem ochii deschisi, nenea cu barca mai da o tura pe langa noi dupa care ne bagam la corturi. Cuprins de febra razboiului, la retragerea in cort Leonidas se inarmeaza cu batul de la umbrela in caz ca o sa vada in usa cortului ochii dubiosi a lu’ nenea cu barca.

Luni dimineata ne-am trezit devreme, la ora 6:30. Nu aveam de gand sa mai pierdem un vapor, asa ca ne-am strans repede lucrurile, corturile si am mancat nu inainte de a mai avea o vizita lacustra si tacuta a lu’ nenea cu barca. Din nou incarcam rucsacurile, izoprenele, corturile, umbrela, chitara, bidoane cu apa si o pronim la drum, pe langa Lacul Razim pe ruta Aghighol-Tulcea. Ajungem la ora 10 in Tulcea, vaporul cursa clasica era la 13:30 iar casa de bilete deschidea la 11. Evident am fost primii la coada, am luat bilete (30 lei intreg sau 15 lei student) si apoi ne-am plimbat prin Tulcea pentru aprovizionare. Dam si de Antisocialu care mergea si el la Sf. Gheorghe cu acelasi vapor. Pe la 12:45 ne imbarcam cu rucsacurile, izoprenele, corturile, umbrela, chitara, bidoane cu apa si pungile de mancare, ne plasam pe puntea de la etajul 1, pe langa balustrada cu soarele arzand spre noi. Vaporul este destul de plin, nu mai e loc pe afara. Dupa ceva mai mult de o ora de mers ajungem la Mahmudia unde Leonidas il vede pe Nea’ Mitica cu Dacia lui 1300 verde si sare pe balustrada si-l striga: “Nea Miticaaaa!”. Omul se uita nedumerit si nu prea intelege cine il striga. Aici se urca multi oameni si multe cutii, saci si pungi cu marfa. Continuam drumul pe Bratul Sf. Gheorghe, iar dupa 4 ore ajungem la destinatie. Aici multe carute taxi pregatite sa te plimbe pe ulitele pline de nisip ale orasului, noi ne incarcam din nou cu rucsacurile, izoprenele, corturile, umbrela, chitara, bidoane cu apa si pungile de mancare si o luam la pas spre Camping Dolphin (www.dolphincamping.ro). Aici platim 15 lei/cort/zi si ne punem corturile sub un umbrar din lemn. Campingul nu era prea aglomerat (cred ca erau vreo 20 de corturi), are bai si dusuri curate. Ne instalam, facem ceva mancare la primus si pe la ora 20 simtim din nou atingeri de trompete infometate. Dupa ziua de ieri ne puteam considera veterani de razboi asa ca suntem pregatiti pentru atacul aviatiei inamice. Numai ca inamicii au fost o mare dezamagire pentru specia lor, in mai putin de o ora nu mai era nici urma de tantar. La cinematograful din incinta campingului se difuzeaza un film de pe Antena 1 iar apoi Ice Age 3.

Marti, prima dimineata la Sf. Gheorghe ne intampina cu un vanticel care ventileaza foarte bine corturile asa ca ne trezim abia pe la 9:30. Noaptea a avut loc o mare migratie a “cortistilor” din camping acestia luand cu asalt vaporul de dimineata. Asa ca ne-am trezit cu impresia ca vanticelul de dimineata a luat cu el cam jumate din corturi. Adina se simte cam rau, probabil a facut insolatie ieri pe vapor. Mancam, ne pregatim de plecare si de la cortul vecin se aud strigate de panica. Cotrul era locuit de o tanti neozelandeza tatuata la vreo 40 ani si 80kg si un cuplu de romani. Agitatie mare ca cica vazusera un sarpe intrand sub cort, tanti neozelandeza se suise pe banca de langa cort si tot topaia pe acolo iar cuplul de romani stateau si se uitau. Noi am plecat dupa vreo 30 minute si baietii inca nu erau hotarati ce sa faca si nici urma de sarpe nu iesise. Mergem pe jos spre plaja, trece si un tractor cu 2 remorci pe langa noi (nume oficial – trocarici), si iesim pe plaja destul de putin populata. Un nene vinde ceva bere la o masuta improvizata, o zona de umbrelute si sezlonguri si in rest nimic. Bate vantul asa ca improvizam din umbrela si un cearceaf un fel de baldachin sub care stau Ancuta si Adina, departe de razele soarelui. Mai avem cativa vecini care inspirati de lucrarea nostra se apuca si ei, dar nu reusec mare lucru. Facem o baie, apoi eu si Leonidas incepem un proiect arhitectural de exceptie – construim din nisip o piramida. Initial se vroia egipteana dar pana la urma a iesit azteca. Avem fani, lumea vine si face poze la capodopera. Evident, trezim spiritul de arhitect din  alti vecini si se apuca si ei sa se joace in nisip. Pe la ora 18 ne retragem si noi spre camping, lasam bagajele pe la corturi si dam o fuga pana in oras la supermarket iar pe drum, pe langa multele numere de telefon afisate cam la fiecare casa pentru excursii cu barca in Delta, luam si un pepene mare. Revenim in camping si incercam mancarea de la terasa, neaparat peste. Ora 20 ne prinde cautand oasele de prin carasi, platici sau scrumbii si cum eram “echipati” ca de plaja, atacul trompetistilor ne ia prin surprindere. Ultimele imbucaturi nu prea ne priesc si ne refugiem imediat la corturi pentru regrupare si inarmare. Dupa dusuri, ne adunam toti in cortul-apartament al lui Leonidas si ne pregatim de sunat la numerele de telefon culese de pe drum… Era trecut de ora 21. Lolek se ofera sa faca pe secretara si sare la bataie si cu telefonul din dotare si incepe sa ia la rand numerele de telefon… in mai putin de 15 minute, tot campingul aflase impotriva vointei lor, ca sunt unii 5 intr-un cort care vor sa mearga prin Delta cu barca, si ca cel mai ieftin e in Rezervatia Sahalin, si care e programul si care e pretul si cat dureaza etc. Datorita inconfundabilei voci de Lolek in noapte am devenit cunoscuti in camping, si poate totusi a fost de ajutor informatia primita de vecini pentru ca traiesc cu impresia ca le-a starnt si lor interesul si spiritul de exploratori. Ceea ce obtinuse Lolek secretara era o plimbare intr-o barca normala cu un motor in Rezervatia Sahalin, a doua zi la ora 16, pentru 30 lei./persoana. Fiind vorba de o rezervatie serioasa, programul de vizitare este zilnic intre orele 8-12 si 16-20. Preiau si eu rolul de secretara, dam de un barcagiu gata sa ne duca idem numai ca la ora 8 si apoi dam de inca unul care sparge piata si cere doar 25 lei/persoana, ba chiar la 7:40. Ne intelegem toti din priviri si cadem la invoiala cu nenea. Multumiti de treaba buna pe care am facut-o, ne-am dus si am dat gata pepenele in timpul unei incitante vizionari de film horror. Noua ne-a placut, mai ales ca avand mainile mai mereu prin pepenele rosu parca intram in consonanta cu persoanjele de pe ecran. Apoi ne-am culcat satui.

Miercuri trezirea la 6:30, echipare rapida, luam doar cate o gustare si o pornim spre oras, unde langa biserica la ora 7:40 fix ne intalnim cu omu’ nostru, Vali. Mergem la barca, una verde, din fibra, dotata cu un motor de 8 CP. Cam face balans barca, ne suim cate unul si ne plasam dupa sfatul ghidului nostru – “Ori baietii in fata, ori fetele in spate”. Lolek e prima care il asculta si se plaseaza chiar in varful barcii, apoi eu cu Leonidas si in spate Adina cu Ancuta, aproape de mana vanjoasa a lui Vali, care manuie cu atata dibacie carma motorului. Pentru confortul nostru Vali a venit cu 3 veste de salvare, pe care le folosim ca perne de stat. Suntem in siguranta. Pornim, imediat oprim la un vas, care cica e benzinarie si alimentam cu 5l de motorina la bidon (cred ca asta trebuie sa fie rezervorul de la motor). Traversam canalul Sf. Gheorghe si intram in rezervatie pe Canalul Turcesc chiar la ora 8. La intrare ne dam pe langa un vaporas, oprim motorul si dam raportul catre 2 neni care stateau plictisiti la o masa cu un creoin in mana si un catastif deschis pe la mijloc – “Valentin Dimache, romani, 8 (CP)”. Inaintam linistiti, apar primele pasari (egrete cenusii), barcagiul cred ca face glume pentru ca face stanga-dreapta cu carma si se face balans, Lolek din varful Titanicului il tot boscorodeste pe Leonidas ca sa nu mai miste barca in halul ala. Iesim apoi in Lacul Melea, unde incetinim si ne minunam la puzderia de pasari dimprejur – rate si gaste salbatice, egrete, lebede… In stanga se vede in zare Insula Sahalin (interzisa accesului turistilor), aceasta rezervatie fiind cunoscuta pentru cea mai mare colonie de pelicani creti. Vedem o mare gramada de pelicani dupa balize care se ridica si isi iau zborul pana undeva in spatele nostru. Ajunsi la limita balizelor, de unde accesul este inrezis, facem cale intoarsa si ne indreptam spre un canal unde aterizasera pelicanii. In scurt timp ajungem la blocada pelicanilor care incep se zboare pe deasupra noastra in toate directiile. Am avut noroc ca am fost primii care au intrat in rezervatie si am prins un asa spectacol (dupa noi se mai vedeau niste barci) si am avut noroc si ca am ramas neblagosloviti de vre-un pelican care a trecut pe deasupra noastra. Ne-am intors pe acest canal si apoi am dat tot in Canalul Turcesc de unde tot apareau barci “intarziate” care se indreptau spre lac. Pe drum Vali a oprit la un mal ca sa ne servim cu ciulini de apa (niste bulbi de la plante plutitoare tip nufar), bunicei, au gust de nuca cu ceva aroma. Dupa 2 ore pe barca, la ora 9:40 debarcam. Am mai avut oferta de a vedea nuferii, pentru inca 1 ora de navigat si 10 lei/persoana dar deja eram multumiti cu ceea ce vazusem. Inapoi la corturi, mancam bine si din nou pe plaja. Din nou improvizam umbrarul, din nou inspiram niste vecinii care isi pun cearceaful prins de pubela de gunoi, iar din piramida noastra de ieri nu a mai ramas decat o mare gramada de nisip pe care nici un caine nu a ratat-o in marcarea teritoriului. Baie, mancat struguri, jucat carti, iar pe dupamiaza Lolek se duce in camping pentru a o primi pe Mihu care avea sa vina cu vaporul de la Tulcea. Apare si Mihu, prima ei baie in valuri, si uite ca ne prinde apusul pe plaja, nu mai avem timp sa mergem pana la varsarea Dunarii in mare pentru ca ne apropiam de ora 20, ora la care canta trompetele ucigase. Ajungem in camping (au aparut mai multe corturi noi venite cu vaporul), ne echipam de lupta si o pornim din nou in oras pentru ultima alimentare. De peste tot se aude filmul politist care ruleaza mai tare ca niciodata, iar dupa ce ne intoarcem pe ecran e meciul VfB Stuttgart – Timisoara. Mancam linistiti si apoi dam gata un pepene dupa care ne ducem la culcare pentru ca urma ca a doua zi sa ne trezim devreme.

Joi, ceasul suna la ora 5:30. Eu, Ancuta, Leonidas si Adina aveam sa plecam cu vaporul catamaran, la ora 7. Deja era agitatie prin camping, unii chiar erau cu bagajele facute. Ne mobilizam si noi si incarcati din nou cu rucsacurile, izoprenele, corturile, chitara, bidoane cu apa si punga de mancare (umbrela nu, ca o lasasem mostenire lu’ Lolek si Mihu) pornim si noi spre ponton, unde ajungem la 6:30. Aici toata lumea, cu mic cu mare, cu bagaje sau cu si mai multe bagaje intra nestingherita in catamaran si incearca sa-si mai gaseasca un coltisor liber. Ce mai conteaza ca limita este de 198 persoane. Bilete se dau inauntru (39 lei intreg sau 19,5 lei student) si din cate am vazut nu sunt neaparat obligatorii pentru ca nu te intreaba nimeni de ele. Gasim si noi un pic de loc afara, stam si la coada la bilete si apoi suportam mai tot drumul fumul de tutun care venea de peste tot. Suntem in siguranta si aici, avem veste de salvare, doar ca pe cutiile unde sunt toate depozitate este un munte de bagaje. Capitanul ne anunta ca o ajungem pe la 10-10:30 pentru ca suntem incarcati, abia pe la ora 9:20 ajungem la Mahmudia unde se mai elibereaza si avem si noi loc sa respiram. In Tulcea ajungem la 10:30, din nou ne caram rucsacurile, izoprenele, corturile, chitara, bidoane cu apa si punga cu mancare si le incarcam in portbagajul masinii pe care o lasasem in parcarea portului/garii. Din nou la drum, vrem sa vizitam si cetatile daca tot sunt pe traseu asa ca in Babadag ochii pe indicator spre Enisala. Numai ca iesim din oras si nu vedem nimic asa ca ne intoarcem si gasim un indicator pe strada sens unic spre Tulcea (deci pe strada sens unic pe care vii de la Tulcea nu e). Ajungem si la Enisala, drumul pana la cetate e plin de praf dar baietii lucrau la el. Leonidas opreste la un lan de porumb pentru ceva nevoi si se intoarce cu tricoul plin de coceni pentru fiert cica, numai ca erau asa de tari boabele ca doar animalele le-ar mai gasi interesante. Prin arsita urcam la cetate (2 lei/pers), dam doar de 2 biciclisti incarcati cu bagaje care plecau. Ne invartim prin jur, privelistea e impresionanta, si apar inca vreo 5-6 vizitatori dupa care inca vreo 10 polonezi, deci totusi mai are parte de turisti. Plecam inapoi spre Babadag dupa care ne indreptam spre cetatea Histria. Ajungem pe o arsita si mai si (era cam ora 14), vedem ca biletul e de 12 lei si parca ne cam piere cheful de alte pietre vazute cu sorele in cap asa ca plecam la drum cu gandul la un pepene. La Sacele dam buzna in magazinul comunal (unde erau de toate: mancare, mobila, materiale de constructii, nutreturi, galeti etc.) si luam un mare pepene. Ne uitam pe harta si vedem ca ar fi un drumeag spre Targusor si Cheile Dobrogei asa ca pe aici ne e drumul. Numai ca mergem putin si drumul dispare, intrebam ceva sateni doborati de soare si ne confirma ca pe acolo e drumul, asa ca dibuim un drumeag de pamant si pietris care traverseaza campurile arse si uscate. Trecem pe langa cateva vaci care se lupta cu ciulinii si lansam stiuletii de fiert a lui Leonidas, macar sa fie de folos cuiva. Nu gasim deloc ceva umbra pentru a devora pepenele mult-dorit insa avem noroc si dam de un drum cu copaci pe margine si iarba verde. Locul ideal pentru un pepene! Ne grabim, ne aranjam, desfacem pepenele care tot pocneste si cand ne uitam… era cam trecut. Gustam si ne dam seama ca nu poate fi mancat! Dezamagiti ne uitam unii la altii si nu ramanaem decat cu distractia concursului de aruncare cu felia pe camp. Din nou la drum, ajungem si in Targusor, trecem si prin Cheile Dobrogei unde facem o pauza pentru inspectat Pestera Miresei si traseele de escalada din zona, dupa care ghidati de frumoasa harta-schita iesim in drumul vechi de mare si nu mai gasim iesirea spre Medgidia. Dam si de drumul acesta, total diferit fata de ce era pe harta si mergem cam vreo 20km pe drum de pamant (a si citi praf) pana in Cuza Voda. Aici nu ne putem abtine si mai luam un pepene pe care aveam sa-l devoram la Cernavoda langa pod – acesta chiar a fost bun. Apoi autostrada, taxa de pod la Fetesti si inapoi in Bucuresti.
 

RT Dolomiti, Cortina d’Ampezzo – 25 iunie – 2 iulie 2009

Inca de acum 3 ani mi-am promis ca sa revin in Dolomiti, de data aceasta acordandu-i mai mult timp decat pentru o plimbare cum a fost in 2006, prima oara cand am ajuns in Dolomiti. Ca si atunci, am ales ca locatie celebra statiune Cortina d'Ampezzo datorita numarului mare de trasee de via ferrata din imprejurimi. Ca mijloc de transport am ales avionul pana la Treviso (cu compania lowcost Wizz Air) iar pentru imrejurimi o sa folosim autobuzul. Am observat ca biletele pentru autobuz sunt mai ieftine daca le cumperi de la ghiseu decat de la sofer (preturile pe care o sa le mentionez in continuare sunt cele de la ghiseu). Ca perioada, noi am fost inainte de inceperea sezonului (care incepea pe 4 iulie) si din acest motiv nu functionau decat cateva telecabine, preturile erau ceva mai mici, nu era aglomeratie pe trasee (multe inchise din cauza zapezii care se incapatana sa nu se topeasca de tot). Harta pe care am avut-o o luasem de data trecuta – nr. 03 "Cortina d'Ampezzo e Dolomiti Ampezzane" (1:25.000, Ed. Tabacco) – 7 EUR.

Poze – Dolomiti, Cortina d'Ampezzo, 25 iunie – 2 iulie 2009

Joi, 25 iunie 2009
Trupa (eu, Ancuta, Iulian si Gonzo) aterizeaza in Treviso la 12,35 fara intarziere, unde ne intampina un soare puternic. Progonoza pentru Dolomiti pentru urmatoarea saptamana arata numai ploaie asa ca vremea buna cu care ne-a intampinat Italia ne-a mai ridicat moralul. Din fata aeroportului am luat autobuzul local nr. 6 (1 EUR bilet cumparat de la ghiseul din aeroport) cu care am mers pana la gara (cam 15 min.). De aici am mai cumparat cate ceva de mancare pentru drum si am luat trenul regional la 14:07 pana la Calalzo di Cadore (105km) – statia terminus spre Dolomiti (5,7 EUR, cu schimbare in Ponte nelle Alpi). Foarte important! – biletul trebuie validat inainte de urcare in tren la niste cutii galbene aflate in gara si pe peron.

Pe drum relieful s-a schimbat, am mers pe o vale sapata destul de adanc in munte, iar intre timp soarele a fost acoperit de niste nori intunecati si a inceput sa ploua usor. Ajunsi in Calalzo di Cadore (ora 16:14) ploua bine asa ca nu am stat prea mult si intr-o fuga ne-am suit in autobuz Dolomitibus pentru Cortina d'Ampezzo care astepta in fata garii (3,20 EUR bilete + 1,10 EUR bagaj, se cumpara de la ghiseul din fata garii, cum iesi pe stanga). Cum aveam mainile ocupate cu bilete, bani, portofel, aparat foto si 2 bagaje trase dupa mine, ma opresc si arunc totul pe o bancheta. Ceilalti vroiau sa stam in spate asa ca ma incarc cu ce pot duce si ma mut in spate, iar Iulian imi aduce ce a mai gasit pe bancheta in urma mea. Dupa o ora de mers (35km) suntem in autogara din Cortina d'Ampezzo unde constat ca imi lipseste aparatul foto! Ma intorc la autobuz, caut peste tot, nu gasesc nimic si imi dau seama ca lasasem aparatul pe bancheta pe care ma pusesm la urcare si cum husa lui era de aceeasi culoare cu tapiteria era greu de observat… Intre timp s-au perindat tot felul de oameni prin autobuz si uite ca s-a gasit unul care sa si-l insuseasca :(. Italienii nu sunt departe de noi… Macar se oprise ploaia.

Ne hotarasem inca de acasa sa stam la Camping Olympia care este la 4km nord de Cortina d'Ampezzo si se ajunge acolo cu autobuzul local nr. 1 (circula din ora in ora). Luam bilete de la automat (1 EUR) si luam autobuzul pana aproape de capat, la Fiames. Aici, in urmatoarele 3 zile urma sa se desfasoare un concurs international de sarituri cu calul – CSI 2* Grand Prix Cortina – asa ca am aruncat si noi cu ochiul la antrenamententul concurentilor. Am ajuns la camping pe la ora 19, ne-am facut inregistrarea si apoi ne-am pus corturile pe undeva prin capat, aproape de rau (4,5 EUR/pers/zi si 7 EUR/cort/zi – luna iunie). Reincepuse sa ploua marunt asa ca dupa ce ne-am instalat am facut doar o scurta plimbare prin imprejurimi, am mancat si ne-am culcat. In fuctie de vreme com vedea ce planuri ne facem a doua zi. Noaptea a plouat in reprize.

Vineri, 26 iunie 2009
Ceasul lui Iulian suna la ora 6.30, ies din cort si ma uit pe cer – un plafon de nori care totusi nu par amenintatori asa ca dau trezirea. Iesim unul cate unul din corturi si ne apucam sa punem masa insa pe mine ma mira linistea din camping unde toata lumea dormea si apoi constat ca ceasul meu arata ora 6.20… deci Iulian avea setata ora Romaniei si noi de fapt ne-am trezit la ora 5.30 :(. Mancam, ne facem toaleta, ne pregatim bagajele si sandvisurile pentru tura mai lenevim nitel si la ora 7:49 luam primul autobuz spre Cortina (aici am luat bilet de la sofer pentru ca nu avem de unde cumpara – 1,50 EUR). Ajungem in Cortina si ne apucam sa umblam prin oras pentru recunoastere. Chiar in centru gasim "La Cooperativa de Cortina" un centru comercial infintat in 1893 in care gasesti cam orice asa ca ne luam cate ceva de mancare (din Bucuresti luasem mancare doar pentru vreo 2 zile), butelii pentru primusuri si ne mai invartim si prin cateva magazine de munte. Iulian avea sarcina de la Eugen sa-i gaseasca niste lemne speciale pentru catarare si cum le-a gasit la magazinul Lacedelli K2 Sport – situat chiar langa Piaaza Roma – le-a si cumparat – 3 seturi, zici ca ne pregateam pentru gerul iernii :). Gonzo si-a inchiriat setul de via ferrata (ham, casca, kit) de la magazinul Due&Due (a avut pret off-season 29 EUR/3 zile, fiecare zi in plus era din ce mai ieftina, se inchiriaza si biciclete), noi restul avand echipamentul de acasa.

Intre timp se luminase si soarele stralucea asa ca mergem la autogara cu ganduri de traseu (o sa tot avem de-a face cu autogara asta), ne luam bilete pentru transportul in comun de la automat (set 12 bilete la 9,5 EUR, ceva mai avanatajos decat individual) si luam un autocar spre Passo Falzarego (2105m) la ora 9:30 (18km – 2,10 EUR). Avem de gand sa facem via ferrata Galleria Lagazuoi (cotata 1A/easy), ceva usor de acomodare – pe aceasta o facusem si in urma cu 3 ani. Pe la ora 10.30 incepem sa urcam pe poteca 402 si in putin timp incepe sa ploua. Deja ne intinsesem pe traseu, Gonzo era in fata, apoi era Iulian, iar eu cu Ancuta eram in urma. Dupa vreo 30 minute cand poteca ajunge la baza peretelui, chiar inainte de o ruina din Primul Razboi Mondial, se face poteca la stanga spre Galleria Lagazoui. Acum 3 ani aici era un ditamai indicatorul, acum nu mai era nimic asa ca nu te prinzi si treci pe langa, noroc ca stiam traseul deci eu si Ancuta o luam pe acolo. Apare si lantul care urmeaza poteca, iar la prima curba gasim si vreo 4-5 indicatoare stranse la un loc, care ar fi trebuit sa fie pe parcursul traseului. Trecem printr-un tunel apoi coboram putin ca sa traversam o limba de zapada – deja ploua torential – urcam pe poteca pe care de fapt era un suvoi de la ploaie si ajungem la intrarea in galerie. Aici Ancuta aude printre tunete pe cineva care parca o striga si vedem pe cineva in poteca de jos care ne facea semne. Ne dam seama ca e Iulian care ratase poteca asa ca stam la adapostul tunelului pana vine si el. Intre timp se opreste ploaia (incredibil cum se schimba vremea aici, norii merg in toate directiile, e greu sa iti dai seama care va fi evolutia vremii) si aflam de la Iulian ca Gonzo era mult in fata pe poteca 402 si ratase intrarea asa ca incercam sa-l sunam. Reusim sa vorbim cu el abia dupa vreo 20 min. cand el deja era ajuns sus, la Rifugio Lagazuoi (2752m). Noi ne punem castile si frontalele si intram in tunel. Acest tunel, ca si majoritatea via ferrate-lor au fost facute in timpul Primului Razboi Mondial, Dolomitii fiind frontul principal in lupta dintre italieni si austro-ungari. La Lagazoui ambele armate sapau tuneluri cu scopul de a ajunge cat mai aproape de pozitiile inamice si de a detona explozibil pentru a le distruge fortificatiile, tunelul de via ferrata ajutand italieni sa cucereasca Lagazuoi Pizo (2778m). Tunelul este in urcare plin de trepte sapate, uneori mai are cate o fereastra prin care intra lumina, are cateva galerii secundare cu cateva camere (unele amenajate – bucataria, camera ofiterilor etc.), e mai mult un muzeu in aer liber al Primului Razboi Mondial (din loc in loc sunt placute informative cu date din razboi).

Pe la ora 13 am iesit din galerie si am mai urcat inca vreo 15-20 min. pana la Refugio Lagazzuoi (2752m) unde l-am gasit pe Gonzo. In Italia termenul de "rifugio" nu este acelasi pe care il avem noi, acestea sunt cabane in toata regula. Pentru constructiile pe care noi le numim "refugiu", ei au termenul de "bivacco". Pe poteca pe care a urcat, Gonzo s-a imprietenit cu un cuplu de francezi cam la 55-60 ani, foarte simpatici, cu care o sa ne mai intalnim. Cat am mancat in cabana (in afara de noi si francezi cred ca mai erau 2 doar tipi), s-a mai pus o ploaie, apoi ceata si apoi s-a mai luminat. Am aflat si ca traseul pe care il facusem noi era inchis deocamdata (datorita zapezii probabil) si de aceea nu erau indicatoarele puse.. Pe la ora 15.30 ne hotaram sa plecam, Gonzo coborand prin galerie si noi restul vrand sa urcam pe varf si sa coboram pe "poteca austriaca" tot in pasul Falzarego. Insa nu apucam sa plecam de la cabana cand Ancuta isi da seama ca si-a pierdut manusile pe drum asa ca hotaram sa ne intoarcem pe unde am urcat ca sa le gasim. Am coborat toti prin galerie, am gasit si manusa, am dat din nou de cuplul francez si am ajuns din nou in pasul Falzarego pe la 17:30, unde am avut de asteptat autobuzul de la ora 19. A reinceput ploaia, a plecat si autobuzul iar in Cortina am prins in ultimul moment autobuzul spre camping. La corturi ne-am intrebat de ce oare am carat noi lemnele lu' Eugen toata ziua cu noi, au fost plouate si tarate pe coclauri dar se pare ca au rezistat exemplar. Seara am facut supe, paste, ceaiuri, ne-am intalnit din nou cu cuplul de francezi (deci stau si ei in camping) si ne-am culcat pe la ora 23.              

Sambata, 27 iunie 2009
Suna din nou ceasul lui Iulian la 6.30, de data aceasta ora Italiei 🙂 Din nou ies primul din cort, ma uit pe cer si acelasi plafon de nori care par ok ca si ieri dimineata. Toaleta, ceaiuri, masa, bagaje si sandvisuri si iar suntem in statie la 7:49 cand trece primul autobuz. Ajungem in autogara Cortina, iese soarele ca si ieri, nu stim ce traseu sa facem. Cadem de acord sa mergem pe VF Ivano Dibona (pe care am vrut sa o fac si data trecuta) insa ne uitam pe Cristallo si vedem ca se puneau nori negri asa ca ne succim si ne hotaram sa mergem spre Tre Cime si sa lasam VF Ivano Dibona pentru o zi mai frumoasa. Pana ne-am hotarat noi am pierdut un autobuz (cel de la 8:38) asa ca il vom lua pe urmatorul la 9:50 (22km – 2,90 EUR) nu inainte de a mai cumpara o harta pentru zona in care mergeam – nr. 017 "Dolomiti di Auronzo e del Comelico" (1:25.000, Ed. Tabacco) – 7 EUR. Pe drum incepe ploaia, autobuzul urca serpentinele cu avant si iata ca ajunem la Rifugio Aurenzo (2320m). Cum ploaia nu prea se oprea am intrat in cabana si ne-am luat cate un ceai (2 EUR) si am asteptat sa se duca ceata care ne invadase. La cabana lume multa (cam ca la Babele in zilele bune) atrasa probabil de simbolul Dolomitilor – Tre Cime di Lavaredo – la poalele carora ne aflam.

Pe la ora 11:30 dispare ceata si iese soarele, masa de turisti se pune in miscare, o luam si noi la drum (la propriu) spre Rifugio Lavaredo (2344m). Gonzo vroia sa faca un track pe GPS si urmeaza drumul impreuna cu turistii, noi o luam pe o potecuta pe sub Tre Cime (probabil a alpinistilor care intra in trasee), vedem o marmota, si ajungem in Forcela Lavaredo unde Gonzo deja ne asteptam de mai bine de 30 min. De aici se vedeau foarte bine doi tipi care catarau Cime Piccola (2857m), impresionant. Noi ne continuam urcusul si ajungem la micul tunel care este intrarea pe via Ferrata De Luca/Innerkofler (cotata 2B/easy). Aici ne echipam (acum avemn ocazia sa folosim kitul de via ferrata) si la ora 13 pornim. Traseul incepe cu un mic tunel (te cam cocoseaza) si continua cu o cararuie sapata in perete in usoara urcare. Dupa putin timp dam de o limba de zapada expusa care trebuie traversata, scoatem cordelina pe care o aveam si facem o asigurare. Trecem de limba de zapada si dupa putin timp inca o limba de zapada cam la fel: din nou cordelina, din nou asigurare insa ne dam seama ca am pierdut destul timp (deja era 13:45) asa ca ne hotaram ca o sa mai mergem maxim 30 min. si ne vom intoarce pentru a nu pierde ultimul autobuz. Poteca devine aeriana, e asigurata in mare parte de lant insa cu pauze in zonele mai putin expuse dupa care trece pe versantul de est dand o frumoasa priveliste spre Monte Paterno. Urcam pe un varf de 2589m inainte de Forcela Passaporto si ne bucuram de o frumoasa priveliste cu Tre Cime. Stam doar cateva minute pentru ca nu e timp si ne intoarcem pe unde am venit, din nou cele 2 traversari de zapada, din nou asigurari, din nou incepe sa ploua dar pana am iesti noi dupa via ferrata deja se oprise si cand ajungem din nou la Refugio Auronzo iese si soarele. Ne-am miscat repede, am facut mai putin de o ora inapoi asa ca mai lenevim o jumatate de ora la soare pana la 16:50 cand este autobuzul. La Misurina se urca 2 grupuri de copii, unul mare de cercetasi, care au umplut tot culoarul – era haios cum tinerii cu care erau ii numarau si le dadea de fiecare data alt numar: ba 52, ba 56, ba 55 :). Ajunsi in Cortina, mai facem cateva cumparaturi si ne mai invartim prin statiune dupa care luam autobuzul pana in camping unde avem obisnuitele activitati deja: dus, ceaiuri, supe, masa. Seara aceasta a fost mai speciala pentru ca Iulian ne-a facut niste paste mai bune decat la mama lor :). Ne-am culcat pe la ora 24.

Duminica, 28 iunie 2009
Ziua cea mare, vrem sa facem via ferrata Ivano Dibona, poate cea mai pitoreasca din Dolomiti. Ceasul suna ca de obicei, la 6:30 insa ne ia mai mult ca sa iesim la lumina, afara nu prea sunt nori deci se anunta o zi buna. Exact ce ne doream pentru traseul nostru, unul foarte frumos, lung de vreo 8 ore in care nu e prea bine sa te prinda vreo furtuna. Din nou obisnuitele activitati: toaleta, ceaiuri, mancat, facut bagaje si sandvisuri, insa de data aceasta nu mai prindem primul autobuz ci il luam pe urmatorul, la 8:49. Fiind duminica, in autobuz se urca multi pensionari care mergeau la biserica, am intrat si noi putin sa vedem slujba. Soare puternic, Cristallo nu are nici un nor, e semn bun. Mergem din nou in autogara si luam acelasi autobuz ca si ieri, la 9:50 spre Tre Cime numai ca vom coborm mult mai devreme, la Rio Gere (1,60 EUR, 6km) de unde vom lua un telescaun pana la Rifugio Son Forgia (2216m) si apoi o telegondola-capsula pana la Rifugio G. Lorenzi (2932m) – avem noroc, functioneaza. Un bilet dus pentru ambele costa 14,5 EUR, noi ne-am luat dus-intors (20 EUR) pentru ca traseele erau inchise si poate trebuia sa ne intoarcem (din motive de vreme sau traseu). Telesacunul este incapator insa in telegondola-capsula cu greu urcam 2 cu bagaj. Vedem si vreo 2-3 capre negre care pasteau singurul petic de iarba din marea de grohotis si ajungem sus.

In continuare soare, se vedeau nori spre Cristallo (3221m) care nu pareau ca vin spre noi, punem sticker UT la Rifugio G. Lorenzi (2932m) ne echipam si pe la ora 11:30 intram pe via ferrata Ivano Dibona (cotata 2B/easy) care incepe cu o scara chiar de langa capatul telegondolei din Forcella Stouines. Se vedeau inca de la inceput niste oameni pe traseu deci probabil o sa fie ceva trafic. In partea cealalta, pe via ferrata Marino Bianchi (cotata 2B/medium) care urca pe Cima de Meso (3154m) am vazut o singura persoana. Traseul nostru incepe cu o scara pe langa perete in capatul careia dam de zapada si cum lantul era pe dedesupt era trasa o coarda pe post de asigurare. Urcam putin si dam de o bucata de vreo 5m in care era gheata – aici mai mult ne tragem de lant pentru ca aderenta nu aveam. Ne intalnim cu cateva grupuri care coboara, dureaza destul de mult pana trec toti (nu vreau sa ma gandesc cum e pe aici in plin sezon) dupa care urcam putin si ajungem la Ponte Cristallo – cel mai lung pod de via ferrata din Dolomiti (27m) iar apoi dupa ce cataram o scara iesim in Creasta Zurlon care are ceva zapada pe la mijloc unde lantul este ingorpat, aici ajungem si in cel mai inalt punct al traseului (2985m). Ferrata coboara pe culme dar in stanga exista o deviatie pana pe Cristallino d'Ampezzo (3008m) – Gonzo a urcat, noi continund ferrata fara sa ne abatem. Dam si de o scara, coboram cateva stanci si ajungem in Forcella Granda unde trebuie sa traversam o bucata de zapada – se pare ca suntem primii in acest sezon care trec pe aici pentru ca nu era nici o urma. Aici trebuie urmarite semnele pentru ca sunt multe poteci, traseul continua pe versantul sudic pe langa ruine din Primul Raboi Mondial. Din nou dam de o limba de zapada expusa de traversat si parca nu vrem sa pierdem vremea cu asigurarea asa ca ne intoarcem putin si iesim in culme si urcam pana pe Cresta Bianca (2932m). De aici coboram pe poteca pe culme si apoi usor pe versantul sudic, dam din nou de o bucata de zapada pe care suntem nevoiti sa o ocolim pe jos pe un grohotis instabil si ajungem pe la ora 14 in Forcella Padeon la o veche cladire militara Buffa di Perrero – acum loc de bivuac. Nori negri se aduna pe Cristallo, cad si la noi cateva picaturi, iar dupa un scurt popas si o mica gustare urmam poteca in usoara urcare si apoi cam pe curba de nivel pe versantul sudic al Vecio del Forame (2868m).

Mai traversam 2 mici limbi de zapada, iese din nou soarele si ajungem in Forcella Alta iar de aici coboram abrup pe un culoar plin de nisip si grohotis. Aici Iulian reuseste sa dea serios cu genunchiul intr-un ciot de piatra si urla de durere, noi ne facem griji de un accident insa dupa o mica pauza reuseste sa mearga in continuare cu ceva eforturi insa. Coboram vreo 200m altitudine si ajungem pe la ora 16 la Forcella Bassa (2417m), locul unde se desparte la dreapta VF Ivano Dibona iar in jos continua poteca care coboara direct in Val Padeon. Continuam pe VF, Gonzo o ia inainte, traseul continua bine amenajat pe sub versant cu urcusuri si coborasuri pe langa mai multe ruine din razboi – la Zurlon (2363m) ne oprim si ne dezechipam (nu mai folosisem kitul de cateva ore). Poteca continua o bucata pe culme si apoi inca o coborare abrupta pe grohotis care ne pune rau la incercare dupa atata traseu, mai facem o pauza la limita padurii dupa care poteca continua in serpentine (care mie mi s-au parut cam exagerate, parca nu se mai terminau pentru doar 300m altitudine). Iesim in drum forestier (poteca 203) si ajungem la Ospitale (1470m) pe la ora 19, unde ne astepta Gonzo. Autobuze nu mai erau asa ca dupa ce ne-am mai tras sufletul am pornit-o pe jos spre Cortina pe un drum forestier, fosta cale ferata, acum pista de biciclete (poteca 208) si ajungem in camping dupa 5-6 km, cam pe la ora 21. Iar dam de cuplul de francezi (se pare ca in ziua urmatoare plecau), dus, ceaiuri, supe, mancat si cand ne bagam si noi pe la somn ne gasesc francezii care vin cu o sticla de grapa la noi si mai stau la taclale vreo ora asa ca ne culcam pe undeva dupa 1. Ziua urmatoare trebuie sa facem un traseu mai usor.

Luni, 29 iunie 2009
Ma trezesc auzind forfota prin camping, chiar ma mir ce matinali sunt vecinii nostri dar de fapt imi dau seama ca era ora 7:20 si ca nu a auzit nimeni alarma de la ceasul lui Iulian de la ora 6:30. E soare, noi ne miscam mai greu dar facem aceleasi activitai deja obisnuite de dimineata si reusim sa prindem si autobuzul de la ora 8:49. Vrem sa facem un traseu mai usor, asa ca ne hotaram sa vedem Averau si Nuvolau. In Cortina ne mai luam cate ceva de mancare, Gonzo se duce sa-si prelungeasca inchirierea echipamentului cu inca o zi dar cum cei de la magazin deschideau abia la ora 10 am ratat autobuzul pentru Passo Falzarego asa ca il luam pe cel de la 10:40 (2,10 EUR). Ajunsi in Falzarego pornim pe la ora 11:30 pe un traseu de plimbare (nr. 441) pana la Rifugio Averau (2413m) unde ajungem cam pe la ora 13. Aici apare un nor din care se porneste ploaia asa ca intram in cabana si bem cate un ceai (2 EUR) pana se opreste ploaia. Iese soarele, pornim din nou la drum spre via ferrata Averau (cotata 2A/easy), urcam vreo 20 minute pana ajungem la cablu – practic toata via ferrata nu masoara decat 75m dar incepe foarte abrupt si cu putine prize asa ca Ancuta renunta si ne asteapta mai jos, noi urcam, apar 2 variante cu lanturi, prin stanga ceva mai usor cu o scara, prin dreapta continua destul de abrupt apoi din nou se unesc cele 2 variante si contiuna lateral dreapta dupa care mai urca vreo 10m fara probleme si asta a fost tot lantul. Poteca continua pe grohotis si dupa vreo 30min. ajungem pe Averau (2649m). De sus priveliste frumoasa cu toti muntii din jur, cel mai bine se vede Marmolada (3343m) – cel mai inalt varf din Dolomiti. Apar si 2 alpinisti care au facut un traseu pe perete (stanca e foarte friabila), facem cateva poze si coboram pe unde am urcat. Ajunsi la cablu suntem nevoiti sa asteptam cateva grupuri care urca (si aici cred ca in plin sezon se face un mare ambuteiaj), coboram, ne intlanim cu Ancuta care s-a minunat cum s-au chinuti unii sa urce o tipa care nu reusea sa urce pe lant – efectiv au tras-o de maini in sus.

Coboram din nou la Rifugio Averau si urcam pe poteca 439 la Rifugio Nuvolau (2575m) care e amplasat fix in varful cu acelasi nume. Era ora 16, mancam, ne bucuram de priveliste insa se cam innoreaza amenintator. Incepem coborarea pe poteca 438, imediat dam de via ferrata Nuvolau/Ra Gusela, un scurt lant care tine creasta si apoi o scara, Gonzo reuseste sa treaca dupa care urca un grup asa ca noi ramanem in urma. Pentru portiunea aceasta nu este nevoie de echipament, coboram si noi si tocmai atunci incepe si ploaia – vedem si un frumos curcubeu peste Cortina. Traseul coboara in cateva serpentine dupa care traverseaza platoul printre stanci si din nou coborare cu cablu insa de data aceasta si cu piatra alunecoasa – macar acum nu mai ploua. Apoi cateva serpentine si iata ca ajungem in poteca 443: spre stanga e Cinque Torri si spre dreapta e Passo Giau. Planul initial era ca sa o luam pe la Cinque Torri si sa iesim in drum de unde prindeam ultimul autobuz pe la ora 19, dar cum era deja 17:45 nu stiu daca il prindeam asa ca noi (eu, Ancuta si Iulian) o luam spre Passo Giau – Gonzo fiind mult in fata avea timp sa prinda autobuzul asa ca a luat-o spre Cinque Torri. A inceput din nou ploaia, traseul nostru este in usoare urcare, ajungem la Passo Giau la 18:20 – ultimul autobuz fusese pe la ora 17. Ploaia se intensifica, ne bagam la adapost si dupa vreo 15min. se opreste. Iesim in drum, singura noastra solutie fiind autostopul spre Cortina. Dupa o ora de asteptat, timp in care au trecut doar 3 masini si am vazut si o vulpe, ne dam seama ca nu aceasta este solutia, asa ca merg la restaurant prin spate (intre timp se inchisese) si dau de o doamna, o intreb de o varianta de taxi, suna pe cineva avem o oferta de 60 EUR pana in Cortina. Ni se pare mult, asa ca pornim usor la vale pe drumul serpuind… Ne asteptau 15km pana in Cortina si inca 4km pana in camping si era deja ora 19:30. Macar era liniste, vreme buna si optimism asa ca la inceput kilometrii s-au scurs repede prin paduri si pe langa pasuni pe care pasteau vaci si cai – nu puteam sa taiem serpentinele pentru ca erau garduri electrice pe margine pentru a nu intra animalele. Am ajuns la Pocol pe inserat, deja aveam toti basici la picioare… Incercam cu harta in mana sa dibuim niste poteci, dar pe teren nu era tocmai asa, am ajuns din intamplare la un punct de Belvedere (1539m) din care se vedea minunat Cortina plina de lumini. Pana la urma tot pe drumul asfaltat coboram, inainte de Cortina pe langa campuri intregi de flori care emana miresme imbatatoare, dibuim poteca spre camping (413 si apoi 417) unde ajungem la ora 24. Suntem obositi, pedometrul meu arata ca am facut vreo 30km, abia ne mai facem dus si cate o supa de mancare si ne culcam.

Marti, 30 iunie 2009
De data aceasta Iulian nu a mai pus alarama, ne trezim pe la ora 9, Gonzo era deja treaz si se pregatea sa mearga in Cortina ca sa predea echipamentul. El aseara a reusit sa prinda un autostop cativa km, apoi autobuzul iar din Coritina inca un autostop asa ca pe la 20:30 era in camping. Noi vroiam o zi de pauza asa ca ne gandeam sa mergem pe la Cascada de Fanes pe via ferrata Giovanni Barbara (cotata 1A/easy) care nu urca nici un munte, se invarte pe langa o cascada si nici nu-ti trebuie echipament. Dar cam statea sa ploua si nu prea aveam chef asa ca dupa o masa copioasa am plecat in Cortina unde ne-am plimbat si am umblat prin magazine. Gonzo deja facuse turul pana am venit noi asa ca el a facut o mica excursie cu telecabina pana la Rifugio Faloria (2123m) de unde a admirat Tofane si Cristallo si ne-am reintalnit prin Cortina. Pe dupamiaza ne-am intors la camping si am mancat ieftin la restaurantul din incinta campingului. Am mai stat la povesti, ne-am facut planuri pentru maine si ne-am culcat destul de devreme.

Miercuri, 1 iulie 2009
Nici in aceasta dimineata nu ne grabim. Iulian si Gonzo (care primea setul meu de via ferrata) vor sa faca un traseu mai dificil aflat chiar vis-a-vis de camping, via ferrata Michielli Strobel (cotata 3B/medium) iar eu ca Ancuta vroiam sa urcam cu telecabina pana la Cima Tofane de unde urcam pe Tofana di Mezzo (3244m) si eventual sa facem si Tofana di Dentro (3238m). Acelasi activitati de dimineata dupa care plecam noi in Cortina (cu autobuzul de la 8:49) si baietii pe traseu. Afara e soare si e placut. Ajungem la telecabina si aflam ca aceasta nu functioneaza pana pe 4 iulie cand incepe sezonul :(. Ne schimbam planurile si mergem spre autogara, ne dam seama ca pierdem autobuzul de la 9:30 spre Passo Falzarego asa ca mai lenevim pe o banca admirand Tofanele, acolo unde vroiam sa ajungem cu telecabina. Din autogara luam autobuzul de la 10:40 spre Passo Falzarego (eram singurii pasageri) si am coborat pe undeva pe la mijloc. Vroiam sa facem Sentiero Astaldi (cotata 1A/easy) o via ferrata care nu necesita echipament dar cu priveliste frumoasa. Asa ca ne apucam sa urcam pe un drum prin poienite (vroiam sa coboram la urmatoarea statie de unde era poteca dar am gresit statia) si dupa vreo 20 minute de mers urca o masina la care facem autostopul si ne iau si pe noi – erau un cuplu de italieni, pe la 65 ani. Masina urca din greu panta destul de accentuata si unduieste pe serpentine pana a inceput sa iasa abur de la motor. Se pare ca pana aici ne-a fost drumul cu masina… Lasam batraneii cu masina in aburi nu inainte de a le multumii si continuam drumul pe poteca 403 pana la Rifugio A. Dibona (2037m) unde ajungem pe la ora 12. Aici dam si de o masina cu numar de Bucuresti :).

Continuam sa urcam pe aceeasi poteca, apare si un nor amenintator care varsa cateva picaturi insa dispare in 15 minute si dupa cateva serpentine ajungem Sentiero Astaldi, o poteca care traverseaza pe curba de nivel pe la baza peretelui, care iti incanta privirea cu straturi colorate de roca. E destul de scurta, cred ca am facut-o intr-o ora cu facut poze si fara sa ne grabim apoi am coborat pe poteca 421 pana la Rifugio A. Dibona si apoi pe poteca 442 pana in drum de unde am luat autozubul la 14:30 pana in Cortina. Cum mai aveam timp si era vreme frumoasa ne propunem sa vedem si cascadele pe care vroiam sa le vedem ieri asa ca luam autobuzul pana la Fiames, nu mergem in camping ci o luam spre nord iar dupa 3km ajungem la Centrul de Informare Turistica unde era afisat ca via ferrata e inchisa din cauza zapezii. Nu ne asteptam sa fie prea greu insa mai trebuia sa mergem 3km dus si apoi inca 6 km intors pana in camping asa ca hotaram sa ne intoarcem pe partea cealalta a raului direct la corturi. Cand am ajuns se inorase, baietii facusera traseul lor si erau de parerea ca nu a fost chiar asa greu. Ne pregatim cum putem bagajele pentru plecare apoi mergem iar la restaurantul din incinta campingului pentru ca aveam pofta de mancare gatita. Cat mancam se porneste o ploaie torentiala (parca nu era bine sa ne prinda pe drumul de la cascada) care nu prea vrea sa se opreasca, insa dupa o ora se mai opreste. Ne mai pregatim putin bagajele, facem sandisuri pentru drum si ne culcam.

Joi, 2 iulie 2009
Ceasul suna la ora 3:30, ne trezim, ne facem toaleta si strangem corturile ude. Reusim sa inghesuim totul in bagaje si la ora 5 fix suntem in fata campingului unde ne astepta taxiul (pe care il comandasem cu 2 zile inainte). Ne duce repede pana in Cortina, aparatul a aratat 23 EUR, si apoi luam autobuzul de Calalzo di Cadore la 5:35 unde ajungem dupa o ora si avem 5 minute sa cumparat bilete de tren de la automatul din gara. Numai ca automatul nu vrea sa dea un bilet pentru 4 persoane (cum am luat cand am venit), ci ne da cate unul pe rand. Asa ca ia alege destinatia, tasteaza codul, alege clasa, baga monezile etc. de cate 4 ori. Apoi in fuga cu bagajele pe noi coboara prin pasaj urca la peron si reusim sa ne suim exact cand pleca trenul (6:38). Nu am mai apucat sa validam biletele dar nici nu a venit controlorul pana la Ponte nelle Alpi unde am schimbat trenul (si am validat biletele :)) si am ajuns la Treviso la 8:44. Cum aveam avionul abia la ora 13 (nu aveam alta combinatie de autobuz+tren mai tarziu) ne-am oprit intr-un parc si am vizitat pe rand orasul, care seamana cu vecina Venetie avand si el cateva canale cu apa. Apoi am luat autobuzul pana la aeroport, ceva probleme la check-in (nu ne lasau cu cortul sau izoprenul prins de rucsac desi nu se clintea si nici nu se agata, iar pe Iulian l-a luat la intrebari cu lemnele de catarare si i-au oprit holsuruburile pentru ca erau la bagaj de mana) si am plecat la timp cu avionul plin de manelo-capsunari intorsi acasa in concediu.

Ne-am bucurat de niste munti minunati, trasee fantastice cu privelisti impresionante – cu siguranta merita trecut macar o data pe acolo (iar daca ai trecut o data nu poti rezista sa nu revii :))   

Site-uri utile:
– http://www.summitpost.org/area/range/150874/dolomites-mountains.html – prezentarea Muntilor Dolomiti
– http://www.dolomiti.org/dengl/Cortina/ce/ferrate/index.html – informatii despre 30 trasee de via ferrata
– http://alavigne.net/Outdoors/FeatureReports/ViaFerrata/index.jsp – un site foarte bun cu informatii si poze despre multe trasee de via ferrata
– http://www.dolomiti.org/ita/Cortina/cmet/webcam.html – Webcams din zona Cortina
– http://www.trenitalia.com – Mersul trenurilor din Italia
– http://www.dolomitibus.it – Mersul autobuzelor in Dolomiti
– http://www.tabaccoeditrice.com – site-ul Editurii Tabacco – harti cu Muntii Dolomiti

RT – Spania, Pirinei – Aneto-Maladeta si Monte Perdido, 2-7 iulie 2007

Dupa 2 zile petrecute in Barcelona venise timpul sa ne indreptam catre munti evident, de data aceasta Pirinei. Planul nostru era ca sa ajungem pe cel mai inalt varf al acestor munti – Pico Aneto (3404m) – si sa mai facem cateva ture prin zona, iar apoi sa urcam pe Monte Perdido (3355m) – al treilea varf ca inaltime din Pirinei.

In zona Muntilor Pirinei nu prea exista tren asa ca mijlocul de transport de baza ramane autobuzul. Este important de stiut ca autobuzele nu circula decat rar in ziua de duminica iar ca regula generala daca toate locurile sunt ocupate nu se mai primesc pasageri care sa stea in picioare – asa ca ai toate sansele sa ramai pe jos daca nu iti cumperi bilet din timp.

Punctul principal de plecare spre Pico Aneto este oraselul Benasque iar pentru a ajunge acolo din Barcelona trebuia sa luam 2 autobuze. Noi am fost cu o zi inaintea plecarii la Autogara, care se afla langa Barcelona Sants (principala gara din Barcelona), pentru a ne cumpara biletele insa am avut neplacuta surpriza de a constata ca nu se pot cumpara bilete decat pentru primul autobuz urmand sa luam bilete pentru al doilea autobuz direct de acolo. Harta cu Aneto-Maladeta am gasit-o in librarii la pret de 10 euro si are si o carticica cu traseele, mi s-a parut excelenta (1:25.000, Ed. Alpina, 1999)

Continue reading