Author Archives: anamaria17

RT Grohotis – Neamtului

Statusem toata saptamana sa hotarasc cu Lucian unde mergem in weekend. Lipsa masinii a redus considerabil variantele, eu eram pregatita sa imi iau maxim 1 zi libera de la facultate pentru o tura, mai ales ca ziua de 1 mai trebuia onorata…dar nu a mai fost sa fie, am plecat doar la doua zile, dupa ce seara Furnicar m-a anuntat triumfator ca a gasit "an offer I can't refuse". Urma sa mergem cu proaspat casatoritii Ancuta si Vladimir, Vladimir care tocmai se intorsese dintr-o tura distrugatoare cu Vladut in Apuseni si era pregatit pentru inca una cu noi, mai aproape de casa totusi.Deci… m-am pregatit pentru tura undeva seara, Furnicar m-a acuzat ca a facut mari eforturi sa cumpere mancarea din supermarket la orele la care am iesit eu de la facultate. Avusesem o zi plina si nu stiam ce ma va astepta in weekend.

Deci: dimineata la ora 6 ne intalnim la Autogara Basarab, scap neobisnuit de intreaga de cele aproximativ 200 haite de caini din zona si ajung in ultimele 10 minute in fata unui microbus ticsit cu oameni care voiau sa ajunga acasa de 1 mai, cu papornitele pline etc. Am vazut la masina ca gasca era mai mare decat credeam, incluzand: Io, Furnicar, Ancuta, Vladimir, Elias, Ada (sora Ancutei). Am crezut ca voi sta pe jos in spatele microbuzului, insa Ancuta si Vladimir m-au primit langa ei, pe bancheta, iar Furnicar a preferat sa socializeze cu o babuta pe aceeasi bancheta…Ptiu!

Drumul a fost ok, cam cu vreo ora inainte de Cheia s-a mai dus din lumea din autocar si am reusit sa trag si un pui de somn, ca in noaptea care trecuse nu dormisem decat vreo 5 ore…cu mult sub norma permisa. Ajungem in Cheia si noi si inca vreo 10 temerari(care umplusera spatele autocarului; mergeau la Muntele Rosu, grea treaba!) ne dam jos. Faimosii caini din Cheia ne intampina, erau ca adunati de pe garla, unul si unul, incercand sa ne convinga ca le e foame. Nu picam in plasa, ne luam micul-dejun pe tapsan, iar eu il sun pe prietenul meu Nils din Brasov sa il intreb cand ajunge. Tough luck, se pare ca mai are cam juma de ora. Mai stam prin zona si decidem sa ne miscam inspre intrarea pe traseu, unde incepem pe la ora 10, dupa ce l-am pescuit si pe Nils.
Incepem traseul in forta, pe o presupusa banda galbena, care nu a aparut dupa calculele mele…well niciodata. Traseul incepe din curtea Hotelului Zaganu si se paraseste traseul marcat Triunghi Albastru, luandu-se pieptis pe nemarcat in sus, prin padure. E o panta a prostului care dureaza cam 1 ora de urcus sustinut. Vremea era inchisa, mai dadea cu cativa picuri, dar ce e bine e ca nu a plouat ca lumea, nu era umezeala si pivelistea era super-faina. Soarele pandea din nori, motiv pentru care la momentul la care scriu am arsuri de soare pe buze, ceea ce ma face sa par injectata cu botox…no worry man, imi mai trebuie un Pepe si voi revolutiona lumea muntelui.
Incepem sa urcam prin niste jnepeni foarte amuzanti, care au tinut cam inca 1 ora de pe creasta. In principiu ne-am orientat singuri pe directia crestei, iar GPS-ul lui Vladimir ne-a fost de mare ajutor. Jnepenii erau cum ziceam idioti, ne intrau in picioare in fund, in orice. Am inceput sa tinem directia crestei, lasand in spate Muntele Ciucas si Bratocea in toata splendoarea. Acum a urmat o mica portiune de creasta unde am mers foarte lin si la un moment dat Vladimir si Lucian au disparut…ii caut eu disperata prin jur si la un moment dat ii vad undeva foarte jos. Zic wtf, ce cauta acolo, nu mai urcam or sth? Se pare ca nu, fiindca a urmat o coborare de cam 200-300 m "adancime", care a reglat conturile cu genunchii. Am coborat pe un fel de valcel noroios, varianta fiind iarba umeda. Super!
Jos ne mai luam putin masa, era cam ora 1-2. Ochelarii mei erau super-heliomati, motiv pentru care aveam constanta parere ca e noapte si ca o s-o patim, dar cand ii dadeam jos totul redevenea normal. De departe am vazut venind niste oameni, eu eram wtf, mai traieste ceva in zona asta fiindca in stanga se lasa Valea Doftanei si parea ca nimic nu poate strabate padurile nesfarsite de acolo. Urcasera pe Valea Neagra, dinspre Doftana si urma sa coboare in Cheia, erau imbracati usurel, vreo 3 tipi. Fain! Au fost singurii oameni cu care ne-am intalnit pana in Pasul Predelus.
Continuam, incepem sa urcam, Ada déjà acuza niste dureri de picioare. No worries. Nu gasisem deloc apa pana la momentul asta, dar dupa inca vreo ora de urcus lin vedem ce se profila ca niste zapada care se topea. Bagam apa si continuam. Nils se pierde pe undeva pe sus, noi eram mai jos. Ancuta incearca sa isi aduca aminte cum e imbracat, ca sa il recunoastem si se fac cateva glume pe seama faptului ca HABAR NU AVEAM in ce e imbracat nimeni din grup, asa ca daca ne pierdeam ne lua naiba. Revenind, continuam urcusul si ne gandim cand sa punem capat zilei, fiindca eram destul de obositi de drumul lungut. Vladimir spune ca am fi in grafic daca am merge pana la o poiana pe care ne-o indica peste ce pareau a fi 7 munti si 7 vai. Totusi, coboram accentuat, mai urcam putin si intram intr-o padure. Cuvantul de ordine a fost rahati de urs la greu, urme de urs foarte proaspete, motiv pentru care stateam unii in altii ca niste foci speriate. Glumesc, nu era chiar asa… Eu vorbeam incontinuu, explicandu-le celor interesati cum e cu legislatia muncii; na, poate prind si eu ceva clienti pentru viitorul cabinet. Se pare ca mi-am consumat si ultimele rezerve de energie, fiindca cand ajungem in poiana mult-visata in care urma sa ne punem cortul, am dat rateuri si am ametit, imi venea sa dau la ratze. In sfarsit, se anunta: hai sa mai urcam si dealul ala din fata, ca e prea multa padure in jur si ne mananca ursii. The fuck…
Ma rog, urcam dealul, care era acoperit cu un fel de musuroaie facute din pamant si acoperite de iarba. Ne dam cu parerea asupra provenientei lor, dar nu exista niciun raspuns multumitor. Eu inca ameteam pe acolo, iar Furnicar s-a vazut obligat- fereasca Dumnezeu!- sa ma ajute cu rucsacul pe deal. Amuzamentul meu cu el a continuat cand si-a scos cortul si a descoperit ca nu are toate betele. A inceput sa urle la mine si sa imi reproseze ca nu l-am lasat sa isi verifice echipamentul in prealabil si ca cine mai merge la munte cu mine. Ma rog, a urlat asa 15 minute dupa care a descoperit ca avea betele de fapt la el. WHAT A DICK! M-am suparat pe el, am vrut sa ne luam la bataie, dar la sfarsitul zilei am ajuns sa mancam tot din aceeasi oala de mancare…nu iubim muntele? Deci prima zi s-a incheiat apoteotic cu mancare pe cinste, am mancat si ceapa si usturoi ca sa i-o platesc lui Lucian. Fu faina prima zi…pentru unii)
A doua zi- 1 mai fara mici si bere
Ne continuam drumul inspre Muntii Neamtului. Pornim de la ora 9 dimineata. Decizia de a o lua inspre Valea Doftanei pare a nu mai fi aplicabila. Era sa pierdem drumul inca din primele 5 minute ale traseului, motiv pentru care coboram super-abrupt prin padure spre un drum care se contura destul de ok. Incepem sa mergem pe niste delusoare destul de line, cu primul popas al zilei urmand a fi Pasul Predelus. In stanga arata superb Valea Doftanei, soarele intra si iese din nori incontinuu. Dealurile imi aduc aminte de Muntii Godeanu, insa sunt mai micute si mai impadurite de mai sus. Mergem-mergem-mergem, Ada deja da semne de oboseala; e ceva daca ajungem in Pasul Predelus pana in ora 1. Pana aici am facut 25 km din Cheia. Pe la ora 11 gasim o zona in care se intra in Padure, in zare se vad o gramada de munti: Muntii Neamtului, muntii Baiului, Piatra Mare, Ciucas in spate si, bineinteles, locul de unde venim, Grohotis. Petece de zapada inca mai gasesti in Grohotis, de unde Elias toarna niste zapada, ca sa o topeasca.Totusi, dupa ce vedem in fata pe unde trebuie sa o luam spre Pasul Predelus, dupa ce trecem de o stana, ni se cam ia de amuzament, fiindca ceea ce vad eu sunt paduri…multe paduri si o distanta apreciabila pana la urmatorul picior care va urca pana pe Varful Paltinu'…nasoool.
Totusi, gasim un loc unde nu eram siguri ca e un izvor, se duce Lucian in recunoastere, Nils isi ia si el sticla…si…minune, gasim apa…alimentam si bagam ultima portiune, mai urcam putin si apoi incepem un coboras pe un drum semi-forestier. Aici dam iarasi de forme de viata…motorizate chiar, dupa o pustiiciune cum n-am mai vazut de mult. Un 4X4 urca pana pe deal, dar nu a oprit sa ne salute. Suntem aproape de drumul prin pasul Predelus. Ajungem in sfarsit dupa ceva noroaie si in pas, unde ne oprim cam la ora 2 pentru un binemeritat pranz, sub niste stalpi de inalta tensiune care bazaiau. Eu basculez multa mancare, stiind ca ce urmeaza nu va fi usor. Aveam tehnicii in picioare si stiam ca se va merge si pe drum la sfarsit. Ultimul ragaz deci. Ancuta, Ada si Nils decid sa o ia pe drum inspre Sacele, pe care urma sa faca 2 ore pana in Sacele. Au avut noroc si la 4 si jumatate déjà luau trenul spre Bucuresti. Noi la ora aia o labaream in coborare de pe Varful Paltinu. 
Deci noi am continuat pe cel mai al naibii de lung picior, cum parea de jos, care urca inspre Varful Paltinu. Furnicar mi-a promis ca imi ia ce vreau de jos daca ajungem la 3 jumate pe varf, am executat, insa nu mi-a dat nimic. Asshole… Erau multe urme de mistreti in jur, vantul déjà era mai taios, vremea era buna, dar vantul batea destul de tare. Am urcam cam 1 ora si jumatate pe picior, destul de continuu, nu foarte abrupt. A fost o priveliste superba pe tot parcursul drumului. Nu am luat-o pe drumul abrupt spre varf, ci am preferat sa o luam prin Saua Paltinu. De aici Vladimir mai fusese intr-o traversare Baiului-Neamtului asa ca stia zona. Cum a observat si Elias, muntele parea un Dalmatian, cu pete de zapada. Am gasit o zona unde curgea apa din zapada, am realimentat, fiindca Vladimir gasise in apa de la penultimul izvor o creatura mica crustacee, care nu indemna la baut. Am continuat drumul spre sa, am ajuns pe la ora 3.10. De aici am luat-o inspre Vf Turcu, eu eram déjà enervata ca mai trebuie sa urc. Ne faceam planuri sa mai prindem totusi un tren pe ziua aia. Uatever. Urcam, trecem si prin niste zone putin mai inghetate, bocancii mei se simt in sfarsit folositi la ceva. Apoi incepem coborasul prin niste jnepeni, care erau plini de zapada. Muntii Neamtului erau impresionanti, iar in fata se profileaza Valea Azugii si Clabucetele. Vladimir ne arata unde trebuie sa ajungem…prefer sa nu ma gandesc la asta. Coboram, oprim pentru niste mancare iar…si ne mai ramane mie si lui Lucian drept ultima mancare doar o nuga…nasol, trebuie sa bagam tata pana acasa. Incepem sa coboram accentuat de pe picior si ajungem intr-o poienita unde se replantasera niste puieti de brazi. Cul. Furnicar se pare ca pe aici si-a pierdut windstopperul, pe care il agatase la rucsac. Bineinteles au urmat urlete la mine, fiindca EU eram de vina fiindca vorbisem incontinuu. Uatever. Intram in padure, unde dam de primul semn al zilei, adica un indicator care ne arata ca acolo e Lacul Gavanu, de fapt o balta putin mai mare cu niste pet-uri in ea. Cad in admiratie. Furnicar se intoarce sa isi caute windstopperul, dar ii e prea lene sa urce dealul. Continuam prin padure, pe triunghi rosu. Mergem destul de mult, se vad si urme de urs. Padurea e super-frumoasa, dar din loc in loc mai sunt locuri despadurite. Vladimir presupune ca pentru o partie Continuam, mai urcam, mai coboram, pana ne dam jos in drumul de pe Valea Azugii. Mai fusesem pe el, cand coborasem din Mtii Neamtului, dar pe alta parte. Misto. Mergem putin pe el, ajungem la un pod de beton, unde un drum porneste inspre Predeal. Ne oprisem acolo unde incepea traseul spre Susai si am crezut ca o vom lua pe dealul abrupt din fata, dar din fericire nu a fost cazul. Totusi, am mers pe drumul ala caaam…1 ora si jumatate, astfel incat déjà imi intrasera picioarele in fund. La un moment dat am intrat pe drumul care coboara din piatra mare, pe care mai fusesem de destule ori. Aici déjà ma dureau picioarele nasol, insa nu era timp de gandit, ci trebuia sa mergem rapid. Era déjà ora 7 seara, se intuneca si un tren era la 7 si jumatate. Nu l-am prins, bineinteles, dar Elias stia ca mai exista un ultim tren de 8 si jumatate. Pe la ora 7 si jumatate eram cam in zona Susai, iar pe la 8 coboram de pe cioplea. Aici a fost alergatura naibi prin oras, fiindca eu si Lucian ne-am pierdut de Elias si Vladimir si nu am stiut pe unde se scurteaza spre gara peste linii, insa am reusit in sfarsit pe la un 8 jumate sa intram in gara, dupa ce am alergat ca disperatii. CFR-ul ne-a salvat din nou, fiindca trenul avea intarziere de 20 de minute, astfel incat a venit doar pe la 9 fara un sfert. Am apucat chiar sa ne cumparam bilet si sa mancam. Fain! Vladimir se uita pe GPS…facusem 46 km in 2 zile. A fost o tura al naibi de faina, vreau sa o repet candva, niste locuri superbe si niste oameni pe masura.
Cheers, guys!

RT Bran – Șaua Strunga – Padina – Bolboci – Cota 2000 – Sinaia

27-28 iunie

Ziua 1

Rt-ul asta incepe undeva fericit fiindca am terminat sesiunea si, normal, trebuia sa mai fac o tura ceva de revenire.
Eram totusi destul de obosita, mai ales ca cu o zi in urma avusesem ultimul examen si dupa aia niste baute cu toata lumea care ma felicita( "profitorii" cum le mai spun eu). M-am trezit din nou la acelasi 4 jumate, la 5.50 trenul pleca, de data asta eram toti in el. Telefonul lui Harciogu tot suna; erau cei de la munca care dezvoltasera o pasiune brusca pt Harciogu si il sunasera si in miezul noptii. De data asta ne-a insotit si Mr.Zidaru, prietena lui si catelul + actor invitat, Ice, numit si Hercule de Bucuresti in unele cercuri obscure. Asta in afara formatiei obisnuite (Eu,Furnicaru,Harciogu,Oana).

Continue reading

RT Pichetul Rosu – Bucsoiu Mare – Brana Caprelor – Malaiesti – Cr. Bucsoiului – Omu – Pic. P. Arse

Dupa o noapte in care dormisem o singura ora m-am dus "super-extra fresh" la gara, la binecunoscutul tren de 5.50. Tata ma conducea, ceea ce i-a dat ceva emotii lui Harciogu care se tot ascundea dupa Mihai Cernat cand trebuia sa raspunda la intrebari "incomode" puse de tata. In tura asta urma sa fim: Eu, oana, Harciogu, Furnicaru, Cernat, Adina, Ice si Simona (o fata de pe Carpati.org). Numai ca la urcarea in tren ultimii doi lipseau inexplicabil-sau,ma rog:))- pierzand trenul si luand o alta varianta norocoasa prin Ploiesti cu Intercity-ul. In tren nu am putut recupera somnul, am fost geloasa pe Lucian care sforaia la greu asa ca deja ma gandeam cum o sa ma descurc eu pe traseul propus.

Cand am ajuns in Busteni(8 jumate) ne-am separat in 3 grupuri-primul: eu, Harciogu, Ice, Simona care am facut traseul pe care il voi descrie; al doilea: Lucian si Cernat care au facut o catarare pe  Creasta Costila-Galbinele, din cate am inteles foarte frumos, variat, dar greu pentru mine, imposibil as spune, perfect pentru niste antrenament pentru expeditia de peste o luna; al treilea: Oana si Adina pe traseu comun pana la un moment dat cu al grupului doi si apoi au luat-o pe Brana Aeriana ajungand cel mai devreme pe platou. Noi am urcat pe la Poiana Izvoarelor dupa faimosul drum pana la Gura Diham(inca nu venisera grataragii) pe care am sperat sa ne ia totusi cineva sa ne duca pana sus,insa in zadar. Apoi am urcat spre Pichetul Rosu si apoi pe drumul ce duce inspre Malaiesti(aici am vazut locul pe unde incepe Valea Bucsoiului si apoi Valcelul de sub Varf), am trecut pe La Prepeleac, incepand sa urcam pe traseul marcat cu banda rosie inspre Bucsoiu Mare. Ice pe drum a luat-o un pic aiurea ajungand pe alt picior al Bucsoiului asa ca el s-a  mai chinuit un pic cu intorsul. Am ajuns in sfarsit la intersectia drumului ce o pornea pe Brana Caprelor cu cel ce urca inspre Omu. Simona se gandea sa urce direct la Omu si apoi sa coboare la Costila,fiindca era obosita,insa am convins-o ca traseul nu e asa de greu si ca o sa avem grija sa nu mergem foarte repede. Ziua era superba, soare arzator, niciun nor si se profila o zi luuuunga in care sa putem sa nu ne grabim. Am renuntat la planurile initiale de a urca prin Hornul Tiganesti si apoi pana pe Vf.Scara, Vf. Omu si apoi Costila, dar am ales totusi un traseu la fel de frumos.
Brana Caprelor a fost prima brana pe care am mers vreodata si m-am convins ca panorama face "toti banii".
Coborand de pe Brana Caprelor, am fost la ora 3 in caldarea glaciara de mai sus(20 minute coborare,45 minute urcus) de Cabana Malaiesti. Nu am mai coborat la un ceai la Malaiesti fiindca toti eram in forma si voiam sa ajungem mai repede sa il sarbatorim pe Furnicaru. Cum putina bautura pe care o aveam si cu care urma sa ne faca cinste susnumitul era in carca la Harciogu, ne mai sunau din cand in cand sa vada pe unde mai suntem si sa ne dea imbolduri. Am umblat prin soare puternic pana sub Hornul Mare si Hornul Mic pe care inca era destula zapada ;cum nu aveam niciunul coltari,ci doar pioleti,am decis
sa nu ne aventuram fara rost si sa urcam pe Drumul de Vara inspre Omu. Am vazut, bineinteles, urcand si o turma de capre negre care ne faceau sa ne simtim rusinati de viteza noastra pe munte fiindca nu pareau a depune efort pentru nimic si insusi Messner- dupa cum ne-ar spune Cernat- ar fi cazut in admiratie.
Drumul a fost presarat de lungi limbi de gheata pe care Ice si Harciogu ne-au ajutat sa le trecem,coarda dovedindu-se prietenul nostru drag si sustinatorul(!) nostru fidel. Harciogu si-a demonstrat abilitatile cu ocazia asta si mai ca ne venea sa il pupam dupa ce a trecut pericolul. Totusi,am amanat pupatul cat s-a putut fiindca Harciogu arata fioros:D. Am urcat in Creasta Bucsoiului,iar Daniel ne-a tinut ceva lectii de geografie si istorii "picante". Asa am inteles ca nu e de joaca pe Creasta Bucsoiului fiindca multi se pierd iarna pe platou. Am putut vedea de la distanta si iesirea Vaii Pietrelor pe unde fusesem cu 2 luni inainte. Deja locurile incepeau sa arate familiar,ceea ce ma bucura. Am ajuns la Varful Omu pe la ora 5 jumate unde ne asteptau Oana si Adina, plictisite deja fiindca ajunsesera cu 3 ore inainte pe platou. Ne-am povestit peripetiile unii altora, Harciogu s-a pus la curent cu ultimele barfe( de parca in 6 ore-7 se poate intampla ceva iesit in comun) si dupa ce am baut un ceai la cabana am coborat inspre Costila. Am vazut si eu partea dinspre Omu a platoului, am ascultat povestile de groaza cu fantoma de la Varful Scara:)) Am trecut pe La Cerdac, am vazut Coltii Morarului pe stanga, Valea Gaura pe dreapta. Petrecerea a fost pe masura anilor sarbatoritului, am avut pana si un tort facut din mamaliga,cu smantana pe post de frisca. Furnicaru era asa de adormit incat de abia pe la jumatatea tortului de mamaliga si-a dat seama ca aia nu e frisca:)) Asa ii trebuie la 31 ani sarbatoriti pe munte:D

A doua zi baietii erau cam rupti, Harciogu isi tragea nasul cu pasiune asa ca ne-am trezit de abia pe la 9. Ne-am miscat rapid fiindca Adina si Oana se grabeau sa prinda trenul de 3 in Busteni, ele au luat-o inainte si noi, dupa ce am mancat, am pornit inspre Babele, apoi am coborat pe Piciorul Pietrei Arse. Ne-am dat seama ca daca bagam mare si ne grabim avem sanse sa prindem trenul in care erau Oana si Adina, cel de la 3, asa ca am mers repejor; cand am ajuns inspre  Poiana Stanii, Sinaia deja incepusem sa alergam fiindca credeam ca nu mai prindem trenul, nu am putut sa mancam traditionala shaorma in Sinaia si am ajuns exact la 3.05 in gara.Trenul nu venise inca, am avut noroc si am putut sa ne reintalnim intr-o revedere ca la "Surprize,Surprize" cu Oana si Adina, mirate si ele(dar nu cat noi) ca ajunsesem. Drumul de intoarcere a fost scurt si- surpriza! -nu am avut intarziere ;  am ajuns la mareata ora 17.30 acasa. Tura asta a fost BETON. Multumesc Harciogu for pimping our ride.Multumesc Cernat pentru ca mi-ai aratat nodurile de la coarda pe viu. Ii urez inca o data La multi ani! lui Lucian,sa creasca mare si sa manance multe gogosele, Simonei ca a venit cu noi,lui Ice pentru ca este o carte de anatomie umblatoare si ne-a demonstrat cum se incordeaza muschii in gara si sa ii multumim lui Dumnezeu ca ne-am intors cu bine.

RT Albisoara Crucii (incercare)-Valea Alba/Costila-Malin (11-12 aprilie 2009)

RT Albisoara Crucii (incercare)-Valea Alba/Costila-Malin (11-12 aprilie 2009)

Cu acelasi binecunoscut Rapid de 5.50 am plecat din Bucuresti sambata devreme-devreme. Trenul a fost destul de liber si mai repede decat spui: “o sa fac prima mea vale” am ajuns la Sinaia de unde am luat microbuzul spre Busteni. Harciogu a facut-o toata tura pe ghidul cu mine si mi-a aratat toate vaile Bucegiului din microbuz/ de pe traseu, lucru foarte util de altfel – inclusiv Seaca dintre Clai, atat de pomenita printre povestile cu haremuri ale lui Cincineru.
Am pornit urcusul pe triunghi rosu inspre “La verdeata” ,urcand destul de usor timp de 45 minute, intai pe langa Caminul Alpin din Busteni pe asfalt si apoi prin padure.
Padurea era plina de branduse si ghiocei, numai eu si Oana paream ca observam asta, restul o faceau pe durii.

Inainte de “La verdeata” am oprit putin la un punct de belvedere de unde am putut sa vad Peretele Caraimanului in toata splendoarea. Valea Alba nu se vedea inca, ci doar intrarea in ea, asa ca eram curioasa sa vad cum o sa se vada de mai aproape.
Am ajuns la locul mai sus pomenit ,ne-am oprit pentru echiparea cu coltarii(lui Harciogu),pioletul(lui Furnicaru),casca (lui Carpati).Se parea ca nimic din ce aveam pe mine nu e al meu, baietii isi puneau intrebari asupra provenientei legale a echipamentului celuilalt. Oricum, casca s-a dovedit utila, din peretele Vaii Albe picau la intervale destule roci mai mari sau mai mici, amuzant la inceput ,ingrijorator apoi.
Am inceput sa urcam pe Albisoara Crucii, iar la stanga am lasat Albisoara Gemenelor. Totul a fost ok, am urcat printre jnepeni, destul de abrupt, cu o panta plina de gheata, pana am ajuns la prima noastra saritoare(si ultima),care era descoperita. Daca am fi venit cu o saptamana in urma, am fi prins-o poate acoperita si n-am fi avut probleme. Niste neni au venit din spate si au catarat repede in stilul kamikaze saritoarea, insa numai Baubau si Lucian au urcat pe saritoare, Harciogu a decretat retragerea. Fiindca se vedea ca era plina de gheata si am fi pierdut destul de multa vreme, ne-am retras cumintei in descatarare.
Am aplicat cu aceasta ocazie oprirea in piolet. Vladimir a putut sa ma admire cazand pe gheata si venind spre el cu viteza, dar i-am dat ceva emotii pana m-am oprit. Ii multumesc zambetului lui Baubau pentru aceasta cadere, eu i-am zis ca e irezistibil si nu m-a crezut ,era sa-mi dau viata pentru el.
Am ajuns jos, iar Harciogu si Lucian au hotarat sa urce pana la Costila pe Valea Costilei. Noi eram deja un pic obositi de descatararea care ne-a luat vreo 40 minute (trebuia sa fim atenti la fiecare pas) asa ca am decis sa urcam pe Valea Alba. Pentru mine era oricum ok, nu facusem nicio varianta, as fi acceptat oricum orice ma ducea sus pe creasta si era vale:D.
In dreapta Baubau a identificat rapid o fata care urca pe Valea Alba si a invitat-o sa urce cu noi, insa nu a avut noroc asa ca ne-am oprit sa mancam cate ceva exact “La verdeata”, locul de unde pornisem cu vreo 2 ore jumate inainte. Eram destul de dezamagiti ca dupa 2 ore ne aflam in acelasi loc, insa asta e viata, cateodata trebuie sa stii sa si renunti, daca situatia ti-o cere.

Am inceput urcusul pe Valea Alba, care ne-a luat cam o ora jumate -2 ore. Valea este foarte faina, este una din cele mai accesibile din Bucegi, zapada era destul de beton pe ea, faina pentru coltarii nostri si stabila incat sa nu ne intoarcem a 3-a oara de unde plecasem.
L-am avut mereu pe Vladimir in spate, la o aruncatura de bat, asa ca am bagat si eu mare sa nu il tin sa ma astepte fiindca se facea din ce in ce mai racoare, desi soarele batea pe unele portiuni. Mana mai imi ingheta pe piolet, mai trebuia sa bagam mana in zapada pe unele portiuni, insa am ajuns cu bine sus de unde am admirat platoul si am vazut mare si impunator releul de la Costila.

A inceput sa se lase ceata si l-am asteptat pe Vladimir ca sa incepem ultima parte a traseului. Am avut ceva bafta ca am vazut-o pe Oana la timp prin ceata destul de groasa fiindca altfel o luam razna .Releul era atat de aproape incat orice drum ti se parea bun, insa prapastia astepta doar la cateva sute de metri distanta, asa ca aveti grija pe ceata pe platou! Ultima parte mi s-a parut cea mai monotona, mai ales ca incepusem sa dau cateva semne de oboseala, iar zapada nu prea ne ajuta, la 2 pasi intram pana la genunchi si era un chin sa iesim. Ma gandesc daca trebuia sa batem urme tura asta cum am fi ajuns. De sus se vedea Crucea ,se vedeau Albisoarele (pe care ar fi trebuit si noi sa urcam) ,iar soarele era aproape de apus. Harciogu si Lucian au aparut si ei asa ca nu ne-am mai facut griji. Harciogu a spus ca am ajuns la al 2-lea punct din Triunghiul Bermudelor si ca urmatorul pas este la cabana lui Manoliu…infricosator. Am meditat putin la traseul initiatic si mi-am dat seama ca al 3-lea punct il las pentru un pic mai tarziu, cand o sa fiu pregatita sa ii inteleg importanta :)))

A doua zi am plecat destul de tarziu (ora 10) pe traseu. Am ales Valea Malinului, pe care am descatarat vreo 45-50 minute. Este o vale destul de abrupta, imi imaginez ca la urcare este destul de grea, insa zapada era buna, numai in unele locuri era granuloasa si iti intra piciorul mai adanc. Cand am ajuns la finele vaii (ora 12) eu, Baubau, Vladimir, Oana am luat-o prin Hornul Pamantos la o mica catarare, iar Daniel si Lucian au urcat pe Valea Coltilor si apoi au coborat pe Valea Galbinele. Numai ei stiu ce au facut pe acolo, eu nu pot sa presupun decat ca a fost destul de greu.
In cazul nostru, dupa catararea prin horn a urmat un traseu de coborare prin padure. Baubau mi-a aratat cum se infige in pamant pioletul pentru catarare si apoi fiecare a luat-o in jos in stilul lui, singurul pericol fiind poate ursii care iesisera din hibernare. Oana ne-a aratat cum se sperie ursii cu zbierete, dar nu sunt sigura daca nu-i atragea cu tipetele alea 🙂
Pe jos zapada s-a transformat rapid in frunze si noroi, noi am schimbat denumirea parazapezilor in paranoroaie, am mers un pic prin noroi si cu coltarii (senzatie unica,va spun) si cam pe la ora 13 am ajuns in Poiana Costilei care era si ea pliiiina de ghiocei si branduse. Iti era si mila sa te asezi pe iarba sau sa mergi cu bocancii fiindca era totul asa de frumos, ca intr-un basm. Ne-am asezat la soare un pic, i-am lasat pe cei 2 baieti sa atipeasca si noi am luat-o frumusel in jos inspre Caminul Alpin unde ne-am oprit sa ii asteptam pe toti.
Se auzeau zvonuri ca in curand vin si Lucian si Daniel de pe Galbinele, dar noua nu ne venea sa credem ca desi am lalait-o pe traseu, ei deja se intorc cam in acelasi timp cu noi- ora 15.
Ei bine, cam asa a fost, nu i-am asteptat prea mult si deci am hotarat sa mergem in oras sa mancam ceva cald, o ciorba, o tochitura, dupa gust. A fost fain, am luat trenul, iar calatoria a fost plina de peripetii(si la intoarcere). Bine ca ne-am intors intregi si la mai mare, anul viitor probabil o sa incerc altceva prin Bucegi, cand vremea se face tocmai buna pentru vai. Pana atunci,se pare ca vara vine cu repeziciune si nu putem sa ne dorim decat carari insorite, chiar daca mergem la o tura pe o vale, la o tura mai usurica sau la catarat. Le multumesc colegilor de tura ca au avut grija de mine.

RT Bran – Ciubotea – Omu (27-28 martie)

De Neghinita
Cum de data asta nu am mai pierdut trenul(eu), la ora 5.50 am plecat din Gara de Nord cu Rapidul inspre Brasov. Nu a avut nimeni mila de Furnicaru si deci nu si-a indeplinit visul de a dormi pe ruta Bucuresti – Brasov. Ne-am intalnit si cu marea legenda Mihai Zidaru care da, este la fel de porcos pe cat o zic miturile montane, ceea ce l-a consacrat rapid in top 3-ul meu al figurilor de neuitat. Prezentarea echipei,in ordinea numerelor de pe tricou: Eu (ana), Harciogu, Furnicaru, Oana (cunoscuta si dupa maneaua cu acelasi nume), Lolek, Carpati, Alex, Andrei si prietena lui Andrei (ultimii 3 erau niste prieteni din Ecotur ai Oanei).

RT Ciucas 21-22 februarie

Plecat-am 5 (Eu, Carpati, Mihai Cernat, Visan si Lucian) din Bucuresti si cu sergentul (presupun ca Harciogu?) sase. La 6 fara 5 intalnirea la Basarab ai apoi plecarea cu microbuzul spre Cheia. In microbuz s-a dormit pe rupte in afara de mine presupun care nu prea aveam stare, iar Harciogu bolea langa mine.La 9 eram in Cheia, pregatiti de marea cucerire. Eu jumate de echipament l-am avut imprumutat de pe la baieti asa ca in Cheia rucsacul mi s-a facut mai greut cu un sac, niste manusi, piolet.
Pe banda albastra am pornit pe traseu pe ulita cu cei mai multi caini din Cheia, Daniel si Eugen in fata batand poteca si apoi noi.
Apoi Carpati a preluat aceasta nobila indatorire si a facut-o destul de bine pana am ajuns la cabana (fusese amenintat de Harciogu cu niste picioare in dos din cauza energiei excesive aratate in microbuz si de asta " a bagat gaz").
Cat de curand am ramas mai in urma cu Mihai fiindca panta nu era asa de grea (totusi se urca, dar nu foarte accentuat), care mi-a povestit cum a deservit si el ca si mine galeria Rapidului cu trupul si cu sufletul desi e dinamovist (ceea ce promitea niste discutii interesante odata ajunsi la cort). Apoi a inceput urcusul mai greu de la o stana de pe Zaganu si am inceput si eu sa gafai(la sfarsit va fi o lista cu toata mancarea pe care am carat-o fiindca mama mi-a interzis sa ies pe usa daca nu am jumate de frigider in rucsac).
Baietii erau cam la 20 minute departare în mod constant de mine, dar ce sa spun, pasiunea m-a facut sa merg mai departe. Mihai a hotarat ca ar fi mai bine sa imi ia sacul,asa ca am mai scapat de vreun kilogram jumate (rusine mie, dar asta este).
Am ajuns pe Zaganu, am trecut de lanturi si picioarele se miscau in alt ritm (mai lent) decat as fi dorit si cam tremurau(nu am recunoscut,desi Eugen era in dubii daca aratau sau nu ca o piftie de Craciun). Oricum, am mers inainte,am ajuns la Podul de arama unde erau niste formatiuni de pietre spectaculoase (Mihai planuia oricum urcusul pe ele,eu m-am limitat la a le admira). Am trecut de zona asta,am ajuns cam intr-o ora pe Culmea Gropsoarele,marcajul se schimbase in cruce rosie,pe Vf.Gropsoarele au urcat doar unii din baieti, ceata se lasa din ce in ce mai mult,iar soarele era doar un punct aprins vazut prin abur. White out vreo jumate de ora cat am mers prin o zapada maricica,pana am ajuns intr-un loc de unde nu stiam pe unde s-o mai luam, am cautat traseul care la inceput era marcat printr-un triunghi albastru, ca si cel inspre Muntele Rosu,insa apoi se cobora pe o vale marcata tot cu cruce rosie. Zapada era din ce in ce mai mare,eu ma afundam ca lumea pana la genunchi(de vina si statura mea impunatoare), am mers vreo 2 ore incontinuu, picioarele renuntasera sa mai protesteze la greutate asa ca desi ma mai chinuiam,puteam observa si peisajul.Am mers pana in Saua Chirusca,am luat o cazatura in zapada in cap, m-am miscat cu greu din zapada, ca la Survivor. Oricum, acum se schimbasera protectorii mei, acum le ramasesem in sarcina lui Harciogu si lui Lucian cu care mai faceam cate-o gluma pe drum.In sfarsit, s-a vazut si cabana dupa vreo 8 ore de mers,insa a fost o iluzie, drumul pana la ea insemna inca vreo 2 culmi urcate,desi la prima vedere parea ca o poti atinge cu mana 🙂 Am ajuns si eu acolo,baietii incepusera montatul corturilor, eu m-am schimbat repede de tot ce era transpirat si a inceput dardaiala pana la bagatul in corturi.
Trebuie sa spun cu mandrie ca aici am inceput eu sa fac atmosfera prin metoda gadilatului partenerilor de cort care niciodata nu da gres.Atmosfera a fost deci una placuta, Lucian si Carpati au profitat din plin de picioare,maini in freza si rasete. Mihai si Harciogu dadeau tarcoale gelosi,dar na, s-au incalzit intre ei.Carpati parea incantat de gadilaturi si de faptul ca ma salveaza cu sacul prietenei lui,Lucian si sacul lui de multimilionar erau si ei bine,Eugen dormea in cabana la liber, fara cort.Toata lumea era fericita.
Noaptea a fost friguroasa, condens in cort, bucurii. A doua zi ne-am trezit pe la vreo 8,am bagat putin ceai si putintica mancare si am pornit inspre Vf Ciucas,am vazut si eu Tigaile Mari si locurile de care imi ziceau ai mei cand incepusem sa indragesc muntele.Am mers vreo 2 ore inspre varf,dar ne-am dat seama ca nu mai ajungem la timp pt ultimul microbuz din Cheia daca nu ne intoarcem atunci, asa ca ne-am intors(in afara de Mihai care s-a dus pe varf).Ne-am intors cam in jumate de ora,am facut rucsacii complet,am strans corturile,incepuse sa mai vina lume dinspre Muntele Rosu pe la cabana si apoi am pornit pe banda galbena in jos. Am facut cam 2 ore jumate pana la Muntele Rosu si inca o ora de acolo pe sosea si traseu(alternativ) pana in Cheia(ne-a cam rupt la picioare drumul asfaltat). Nu ne-am oprit la Muntele Rosu fiind in criza de timp.Cand ne-am reunit gasca jos in Cheia,Harciogu ne-a explicat ce fel de urangutani populeaza statiunea(urangutani pe ATV-uri,urangutani cu pantalonii-n vine in drumul mare) si am incercat sa gasim undeva sa
mancam,dar nicio sansa,aratam prea haiduci pt o statiune de mare valoare cum e Cheia. Si deci am decis sa inghetam in statia de microbuz pe langa toata populatia caineasca posibila din Cheia si imprejurimi care cred ca astepta si ea microbuzul cu noi. Harciogu a observat asemanarea dintre mine si unul din cainii de acolo ceea ce m-a facut mandra ca am fost remarcata pt ceva.Am scos si eu kilogramele de mancare pe care le-am carat,motiv pt ca lumea sa se mai puna la current cu ce e nou prin Carrefour, ce poti cara ca sa fii sigur ca iti rupi spatele, chestiile obisnuite. Microbuzul a venit, ne-am luptat cu hoardele de binevoitori care se credeau mai smecheri ca noi, dar am luat noi scaunele bune si ne-am pregatit de drum care a fost cam lung si cam calduros fiindca la fel, se pare ca microbuzul era mai incapator decat ar fi fost legal si cuprindea multe persoane in picioare. Oricum, am ascultat muzica, am mai discutat, dormit, auzit povesti montane. Totul a fost frumos, m-am intors acasa vie, cu concursul colegilor de tura, dar si cu al meu pt ca am tras sa nu ii intarzii sau
sa ii incurc.
Sa speram la mai multe ture de genul asta,chiar mai tari, data viitoare nu mai car tampenii si vin mai in vana. Ca vad ca "ma tine mucenicul" chiar si cand orice speranta pare pierduta, vorba Stapanului Inelelor. Sa ii multumim lui Dumnezeu pt vremea buna si voiosia care ne-a animat.
Restul e… can-can.