Author Archives: admin

RT grup minoritar Prejba

De Vladutz

Noi am insistat sa urcam pe Paraul Cailor asadar am lasat undeva masina pe forestier (desi celelalte 3 masini au zis ca sa intorc pentru a urca pe Valea Mogosului). Am inceput sa urcam in continuare pe vale, cam sictiriti de ploaie si de noroi. Cam pe la 13:00 am inceput, iar peste o ora am ajuns la o raspantie de drumuri, la Cantonul Garcu. Aici ne-au ajuns din urma Iulian, Maria M si Dana Ursut.


Dupa o intrebare pusa celor de la canton am facut dreapta pe un forestier, iar peste cateva sute de metri am facut iarasi dreapta pe un forestier care urca. Ploaia s-a transformat in ninsoare, deci parca a inceput sa fie mai bine. La un moment dat am zarit in rapa din dreapta un ditamai camionul rasturnat in vale. Urma sa aflam mai incolo ca cu o zi inainte a fost un accident, din cauza balansului si a incarcaturii prea mari acel camion s-a pravalit in rau, urmarea fiind un mort si un ranit.
La un moment dat ii opresc pe cei care erau mai in fata ca sa continuam pe un parau la dreapta: harta parea sa confirme ideea mea iar directia era buna (nord). Dupa ce am inaintat vreo 500 metri pe parau se facea un drum mare la dreapta, in urcus usor. Exact ca pe harta!! Urcam pe el, ne inscriem iarasi spre nord (ideal!), ne entuziasmam ca mai avem 15 minute pana la cabana :))… Dupa inca o ora ajungem la o poiana mare cu un tarc (o veche pepiniera). Ningea, in fata se vedea un deal. Nu recunosc nimic legat de Prejba. Incepem sa urcam, insa hai ca nu o luam de-a dreptul la deal pe o urma de roti de caruta, mai bine un pic inspre dreapta unde parea un drumeag mai umblat. Dupa ce urcam ceva pe el, decidem sa urcam de-a dreptul in stanga sa luam altitudine si sa urcam in culme. Cam pe la 5 fara 20 ajungem la golul alpin si urcam in culme, unde batea vantul inspre a viscol. Haine tabla pe noi, ce e de facut, semnal era si disparea, cabanierul avea telefonul inchis. IN FINE, hai un pic la dreapta (ma gandesc io prost). Vazand ca se coboara ma gandesc ca nu seamana cu nimic a Prejba. Se face seara, suntem cam obositi (cel putin io asa ma simt), ma gandesc numai la bantuit aiurea iarna noaptea pe viscol. Decidem sa coboram.
La intoarcere drumul a fost fara probleme, parca mi s-a parut mai lung, cel putin pe forestiere. La canton cei 2 Iuliani se opresc, impreuna cu Maria si Dana, sa manance ceva. Noi ceilalti 4 continuam sa mergem din inertie pana la masina, pe care o gasim sub un strat destul de gros de omat.
Urmeaza un forestier cu maxim 5 la ora, ghidaje (stanga, dreapta, ia bolovanu asta pe roata), noi uzi si sictiriti, visand doar la o pensiune pe care speram sa o gasim in sat.
IN FINE dupa inca vreo ora intram in sat, oprim unde vedem o pensiune La Toderica, iata si masina lui SEBE (?!?!?!). Intram, vorbim cu un baiat, ne da camere, pe scari IATA pe Sebe si pe Claudiaaaaa, Claudiaaaa…Surprize surprize, aflam toata povestea celorlalti (pana ce s-au intors cei 2).
Cu speranta ca ceilalti au ajuns la cabana (eu eram cam ingrijorat, stiu ce greu e de gasit Prejba, chiar daca cunosti zona bine), ne bagam la masa si vinoase pana pe la 2 dimineata.
A doua zi ne sculam lejer, mancam, predam camera. Sebe pleaca la Bucuresti, noi la Sibiu, Claudiaaaa Claudiaaaaa…ramane sa isi astepte alesul inimii. 😀
Dupa vreo 2 ore prin muzeul din dumbrava si o masa copioada la Gran Plaza (recomand!) pornim spre Bucuresti. Imi vine in cap sa il sun pe cabanier sa cer scuze ca am umblat ca pisatul boului si nu am mai ajuns la cabana. Aflu ca nu a ajuns nimeni la cabana si ne ingrijoram cu totii, intram in priza. Noroc ca tocmai intram in Lazaret si facem instant dreapta pe vale (IARASI???). Ne uitam la cele cateva masini care trec la vale in speranta ca sunt d-ai nostri. La pensiune o luam pe Claudia si asta ne ingrijoreaza si mai tare, urcam pana la masinile cele doua ramase acolo si ne pregatim sa coboram sa sunam la Salvamont. Noroc cu un gip care coboara si ne anunta ca vine unu cu rucsac in spate. O luam repede pe drum la deal si dam de Pancu care ne anunta ca toti sunt ok. Ne linistim, mai asteptam lumea care vine, primesc cadouri (multumesc!!!) si pornim spre Bucuresti.

Puteti citi si Prejba, 4 – 5 decembrie – The never ending valley

RT Traversare Cernei-Godeanu

de Neghinita

Ziua 0 – 13 august, vineri – ziua plecarii
Sa prezentam echipa: eu, Lucian (Furnicaru), Catalin (coleg de munca al lui Lucian) si Sergiu (omul cu apa, prietenul lui Catalin).
Initial ideea fusese sa facem si Retezat, dar pe la inceput ne-am cam dat seama ca e destul de greu cu caratul asa ca ne-am stabilit pe traseul asta. Fusesem cu Lucian cu o luna si ceva in urma in zona Muntilor Cernei, pe un traseu ce ducea in creasta si stiam ca o sa fie "mai speciala" decat in alti munti (aka o sa ne bagam prin urzici etc). Dar noi banuiam ca  
o sa fie ok, macar pana la Arjana pe unde mai fusesem.
Well, plecam noi in ziua 0 de la Gara de Nord, cu un ditamai rucsacul fiecare, eu nestiind daca o sa ma pot cara atatea zile cu mamutul din spate (macar daca era Mammut). Baieti pareau increzatori, am facut cunostinta cu ei. Caldura afara era in floare, iar totul parea sa inceapa ok. Drumul nu e lung, dar am avut intarziere de o ora. Fiindca nimeni nu ne-a zis cam pe unde trebuie sa coboram, cand am vazut ca trenul a stationat, gata tup! din tren, bineinteles la statia gresita, Valea Cernei. Furnicaru cazuse din tren – la propriu – si toti am picat in niste rugi de mure, drept pentru care jumatate din apa oxigenata a disparut din primele 10 minute ale turei. Foarte tare!

 
Ma rog, iesim la sosea, stam cu autostopul si opreste un microbuz salvator care ne duce pana in Herculane. Gara din Herculane era somptuoasa, nu ca maghernita unde coborasem mai devreme. Ne gandim ce sa facem si facem o mica apropvizionare dupa care incercam sa cautam inceputul traseului ca sa ne punem corturile chiar acolo. Asta nu se dovedeste prea simplu, lumea din zona habar nu avea asa ca ajungem pe "prima la stanga" dupa podul de la gara, dupa indicatiile lui Vladut care mai urcase pe acolo, dar nu eram foarte siguri. Sunam lumea in Muntenegru sa aflam informatii de la geografu de serviciu si apoi ne punem linistiti corturile. Ca reper, o casa darapanata si un drum printre niste case. Punem corturile in sfarsit intr-o poienita, nu prea siguri ca stim a 2-a zi pe unde s-o luam. Uarever. 

Seara se spunea ca o sa treaca o cometa, ca o sa fie ploaie de stele asa ca am deschis partea din spate a cortului ca sa vedem cerul. Furnicar, romantic, a zis ceva de genu: femee vino-ti in fire si nu am vazut prea multe stele cazatoare. Oricum, noaptea a fost faina, am dormit bine, nu s-a auzit soseaua. Ne-a fost frica doar de ursi, da' nu prea era cazul, nici ciobanilor de pe munte nu prea le era.
 
Ziua 1 – Marea sete
 
Plecam de dimineata, pe la 8 jumate, fara vreo poteca vizibila. Eu nu eram sigura nici macar ca e pe acolo drumul, dar, ma rog, am sperat ca baietii se pricep mai bine. Am pornit intai aiurea, dar apoi am vazut o urma de drum undeva mai sus si am gasit si ceva ce semana cu un sant. Ei bine, l-am urmat pana am ajuns sa intram in niste rugi de mure, din care am si mancat, dar ne-am zgariat si am injurat pana am trecut de ele. Bineinteles, erau si urzici printre ele, asa cum avusesem parte si cu ceva vreme in urma. Era si zmeura, asa ca ne-am mai indulcit ziua. In curand am vazut si un semn timid de poteca, cand deja ma intrebam daca suntem pe unde trebuie. Statiunea Herculane se vedea jos, cu drumul lung ce leaga zona asta de Lupeni, Petrosani (drumul lui Basescu cum ii spuneau ciobanii din zona), asa cateoretic aia trebuia sa fie creasta. Bagam mare.
Caldura ne omora, aveam fiecare cam doi-trei litri la noi si ne faceam griji ca la cat de cald  e o sa se termine in curand. Deodata, Lucian, care era in fata, vede o broasca testoasa. Eu ma minunez si ma inghesui sa o vad, pana nu dispare. Tragem poze, eu ma mir si mai tare (nici nu cred ca mai vazusem una asa de mare si daca vazusem, numai in acvariu). Mergea destul de repede micuta, dupa ce am lasat-o in pace a fugit mancand pamantul. Am mai mers ceva prin padurea deasa (bine ca a fost umbra, ca la cat de soare era si daca mai si urcam cred ca nu faceam nici cat traseu am facut in ziua aia) si am mai dat de o broasca, i-am facut si ei poze, am analizat-o si am pornit mai departe.

Peisajul era in general cam acelasi, padure deasa, tanara, cu soarele filtrandu-se printre frunze. E foarte frumos traseul, in general usor de urmat, creasta fiind continua. Totusi, se mai vad din cand in cand luminisuri in stanga si se vede Valea Bolvasnitei. Mergem, mergem pe culmea numita Culmea Mare (un nume mai potrivit nici ca exista). La un moment dat dam de o livada de pruni in stanga si am avut ceva inspiratie ca ne-am oprit, am luat din pomi pana n-am mai putut si ne-am luat cateva prune si la noi. Am gasit si ceva mure. Lucian era ingrijorat ca nu o sa ajungem la Dobraia (sau ma rog in saua dintre partea paduroasa a M-tilor Cernei sic ea cu “gol alpinâ€). Ceva mai sus dam si de o prima casa parasita si de-a lungul crestei mai dam de o casa, iar Sergiu se duce sa vada care e treaba pe acolo. Surprinzator, dam de un nene impreuna cu baiatul lui, care venisera la coasa pe deal, fiindca dealurile erau ale oamenilor si isi cultivasera si tot felul de pomi fructiferi (din care tocmai mancasem;)) ). Vorbim putin, ne da niste apa de la el si ne recomanda cum sa dam de un izvor destul de aproape. Noi plecam si in spate il auzim pe baiatul lui ca ne striga si vine cu noi. Daca nu ar fi fost el, nu am fi dat mai mult ca sigur de izvor, care era undeva in padure, bine ascuns; sincer, ar trebui pus macar un indicator mic cu izvor, ca sa stii macar ca exista pe undeva, daca esti intr-o situatie critica. Dar ce sa mai zici, cand nici marcaj de la inceputului traseului pana pe la jumatatea Culmii nu prea era. Oricum undeva la jumatatea culmii cineva marcase destul de bine vreme cam de 1 ora-doua, dar apoi marcajul dispare din nou si se mai vede doar vechiul marcaj. Pe lateralele muntelui, unde fusesem mai inainte cu o luna marcajul era si mai prost si era sa ne si pierdem. E pacat, fiindca muntele e superb, ofera niste privelisti minunate si zona e incredibila.
 
Privelistea dupa ce iesim teoretic din padure
 
Oricum, mergem, tot mergem dupa ce ne alimentam la izvor si ajungem intr-o poiana (pe dealul Cicilovete). Existau si niste indicatoare – cateva directii, dar nicio durata, asa ca am spus ca nu punem cortul acolo (era deja vreo 4 dupa-amiaza) si ca mergem mai departe. Eu tot cautam locul unde traseul de cruce rosie se intersecteaza cu creasta fiindca stiam ca de acolo mai sunt cam 4 ore, dar nu il gaseam, ceea ce ma facea destul de nelinistita fiindca imi dadeam seama cat mai e. Nu degeaba a facut Vladut cand a fost 13 ore. Sergiu dadea urme de oboseala, avea si niste rani pe picioare, nimic nu mergea bine. Cand deja am vazut ca treaba se complica, ajunsesem pe niste pante destul de abrupte si vedeam tot un fel de picioare de gol alpin in fata. Ne-am propus sa ajungem in poienitele alea si sa punem acolo corturile. Iarba era enorma, dar in fata se vedeau superbi Muntii Mehedinti, cu creasta paralela cu cea a M-tilor Cernei. Ne uitam in sticle: tragedie, adunat cred ca mai aveam jumate de litru de apa
+ o cutie de redbull. Sergiu bea repede niste apa, era extenuat si ne uitam sa vedem pe ce putem conta; eu imi facusem planuri sa mananc copios, inclusiv ceva cald, supa, ceai,dar n-am avut cu ce. Ne-am culcat cu buzele destul de uscate. In spate era si o ultima bucatica de padure, care ne-a cam infricosat ca o sa iasa ursi din ea, dar nu s-a intamplat. Vantul a batut de nebun toata noaptea, nu am dormit prea bine, dar pana la urma a fost ok. A 2-a zi deja planuisem sa bagam mare sa ajungem la casa omului care ne mai gazduise pe pajiste si stiam ca are apa, oi, mancare etc:D Tot ce iti poti dori J) Noapte buna!
 
Sergiu pe pajiste, fericit (Jos) Sus: Soarele lasandu-se peste pajistea unde pusesem cortul
 
A doua zi – Huzureala
Huzureala a fost doar dupa-amiaza,nu si dimineata, cand m-am trezit cu dorinta sa beau ceva (nu, nu va ganditi la ceva alcoolic, doar nevinovata apa). Toata lumea simtea asta, asa ca ne-am miscat repede, am mai stors ce era pe sticla, roua nu se stransese absolut deloc (lasasem canile noastre afara); se prevestea o zi secetoasa. Norocul nostru a fost ca zona putin mai alpine nu a continuat, fiindca afara a fost la fel de cald. Am intrat in padure dupa ce am cautat fervent intrarea (ne-au ajutat – iar – scrijeliturile de pe copaci)  si am ajuns in cam 1 ora la locul unde intrasem eu cu Lucian de pe crucea rosie in traseu. Cu o luna in urma gasisem pe acolo niste apa asa ca ne-am lasat catrafusele si ne-am pornit inspre poiana de jos (cea plina de urzici, cu o fosta stana). Totul secase, nu se mai vedea decat o baltoaca murdara; astea fusesera niste rausoare de dupa ploaie probabil ce prinsesem noi, asa ca acum nu ne-a ramas decat sa plecam cu coada intre picioare, la fel de insetati.  Norocul nostru ca Catalin pastrase doi ardei grasi si am impartit cate o jumatate fiecaruia. Eu ma gandeam sa fac si rezerve de ardei, atat de frica imi era ca o sa imi petrec noaptea prin padure, desi mai aveam vreo 4 ore pana la nenea. Muntii astia iti dau impresia de nesfarsit, ceea ce e foarte filosofic pana in momentul cand nu ai apa si vrei si putina guranta; atunci lucrurile incep sa se mai complice. Totusi, am trait la maxim momentele. Am continuat sa mergem in succesiunea deal-coboras-deal, am dat si de vestitele zone cu urzici de pe creasta (mai mici decat cele de pe laterale); speranta ca urma noastra de acu o luna o sa se mai vada s-a spulberat J) Paduri virgine de urzici ne asteptau nerabdatoare. Si copaci imensi cazuti printre ele, peste care trebuia sa trecem. Imaginati-va sa urci pe un copac foarte mare si sa trebuiasca sa te arunci in urzici de 2m dupa aia J) Si desteapta de mine imi pusesem pantaloni scurti, ca sa nu imi fie foarte cald (jur ca erau cam 30 grade in padure minim)… Bineinteles, in padure erau si niste musculite bazaitoare enervante, care se lipeau de picioare si sugeau sange asa ca pana la pranz eram deja x si 0 de muscaturi de tantari, muste, piscaturi de urzici. Nu-i nimic!
Sergiu deja se apucase sa bea roua de pe frunze, eu mancam niste mure crude cand a dat Dumnezeu si am ajuns la locul unde creasta incepe sa coboare inspre Dobraia. Acolo e o sageata care nu e buna de urmat, cu o luna in urma eu cu Lucian intrasem in niste balarii imense din cauza ei (asta fiindca obisnuim sa ne uitam pe copaci dupa semne, ca daca era sa o iei logic drumul care se deschidea in fata parea mai folosit, dar ne-am gandit ca e ceva forestier). Oricum, am luat-o in jos si am ajuns cam in 20 de minute la pajistea ce coboara, am iesit in caldura si ne-am dat seama ca vrem urgent apa. Am vazut si drumul care ducea spre casa lui Nenea si simteam ca acum trebuie sa tragem cel mai tare; stiam ca apa e aproape.
 
Copaci cazuti + urzici + pantaloni scurti = love

Vedere spre Arjana
In cateva minute am ajuns la pompa de apa eu cu Lucian (Sergiu se oprise la niste pruni J) Nu a rezistat cand a vazut ceva mai apropiat ce contine apa). L-am anuntat pe nene ca am ajuns, a fost surprins si ne-a dat liber la apa. Jumate de ora am stat numai langa pompa, cred ca am baut un litru deodata minim. Ne-am spalat, am umplut tot ce aveam, ne-am clatit si hainele murdare si ziua asta am hotarat sa stam acolo. Lipsa de apa ne slabise destul de mult si sincer nu mai aveam chef de absolut nimic. Am stat la umbra toata ziua, am facut multa mancare cu apa J) Am citit, am zacut si seara, pe la 5 am vazut-o pe doamna casei venind cu calul de jos din Bogaltin. Ne-a invitat in curte si pe la 7 ne-am dus si ne-a facut niste mamaliga, am baut niste lapte, am mancat branza etc. In gospodarie aveau tot ce le trebuia, dar munca era enorma. Mi-ar fi placut sa raman toata viata acolo, nu ar fi contat ce am de indurat. Ne-am mai povestit cate ceva, am intrebat cum e drumul mai departe si pe la 9-10 ne-am culcat. A doua zi urma sa pornim partea adevarata atraseului.
 
Ziua trei – Furtuna
Am pornit de dimineata inspre creasta Arjanei,luandu-ne ramas bun de la zona superba de la poalele Arjanei. In urma lasam catunurile cu cate o casa aruncata pe cate un deal. Te lasa fara cuvinte.Incepem sa mergem pe un drum care nu era foarte clar, dar macar vedeam mereu inainte unde trebuia sa ajungem. In curand incep sa apara si semnele pe pietre. Dam si de un mic izvor in drum, mai bem cate ceva, mereu sub semnul lipsei de apa. De data asta ne incarcasem serios fiecare, eu aveam 3 L de apa â€" EU care nu car mai mult de 1 L de obicei J). Nu stiam daca o sa mai gasim prea curand asa ca nu am riscat.

Vantul batea in continuare destul de tare, iar dupa vreo ora de urcat am ajuns la creasta Arjanei propriu-zisa, care seamana destul de bine cu Craiul. Era inclusiv grohotis pe unele portiuni. In stanga erau pe un picior multe oi, iar creasta era destul de abrupta. Daca nu ar fi batut asa tare vantul ar fi fost totul perfect, dar asa a trebuit sa fim un pic mai atenti cand am trecut. Eu eram chiar si mai atenta fiindca imi era frica de vipere, iar pietrele albe si calde pareau ca adapostesc multe pericole. Si dia care ne gazduise spunea ca a vazut destule si ca a auzit ca ar fi destul de multe. Pe creasta ne-am intalnit cu inca 2 baieti, care se duceau inainte si nu am vorbit foarte mult. Doar ne-au spus ca Arjana e mai in spate si noi am carmit la dreapta pe traseu, urmand linia crestei;
In ziua asta noi speram sa ajungem in Godeanu J) Vise desarte … Diferenta de nivel pana acolo e oricum destul de mare si distantele, cu rucsacul plin, sunt mai mari decat pe harta. Oricum, ne-am descurcat onorabil. Am inceput sa mergem pe niste dealuri faine, pline de afine, merisoare etc. L-am invatat si pe Lucian ce sa manance “de pe jos†si a fost incantat. Am tot mers, tinand in principal stanga crestei. Peisajele semanau cu ce imi aduceam aminte din Godeanu, iar vaile pareau adanci si total nelocuiteJ) Ma si intrebam, daca m-as lasa pe una din ele, in cate zile as ajunge la civilizatie daca as mai ajunge. Bine, nu erau atat de impresionante cum urmau sa fie cele din Godeanu, care aveau chiar aspect de vai alpine, ca acelea din Fagaras, dar oricum, muntele era de nedescris in cuvinte. In curand am inceput sa coboram destul de mult intr-o padure, care era plina de scrijelituri si arata ca in povesti. Daca m-as fi oprit, in cateva zile incropeam o poveste sa castig Nobelul. Dar nu – vedem niste tarcuri de vaci, dar nu si ciobani; ne-am dat seama ca undeva in apropiere trebuie sa fie apa. In zare se vedeau Muntii Mehedinti – stancosi, desi mici de inaltime – si in spate creasta Cernei. Ne oprim, mancam si hotaram dupa masa sa mergem sa cautam. Vantul batea in continuare foarte tare si ti se facea frig dupa ce stateai mai mult intr-un singur loc.
 
Baietii au plecat dupa apa si eu am asteptat cam 20 minute pana au venit triumfatori. Am pornit inainte, ne-am intalnit si cu un cioban pe drum, din Cornereva, foarte simpatic. Urma sa ne obisnuim cu latratul si fugaritul de caini oricum … Pe drum am mai dat de un izvor, am baut si ne-am continuat drumul. Deja cred ca urcasem pana pe la 1800 metri, aproapede Vlascul Mare sau cum s-o numi. Harta era prost printata si nu am vazut denumirile pana in Godeanu foarte precis. Vantul a batut groaznic de tare si au inceput sa apara si mai multe turme, de care tot treceam in drumul nostru. Fiind pe munte nici nu iti dai seama ca jos sunt oameni care traiesc, pare totul foarte ireal. Totusi, am ajuns in o zona unde padurea nu era foarte departe (se cobora cam 200 m) si pe piciorul de pe care am coborat era si ostana. Am mers putin mai departe si am vazut de sus un mic lac. Ne-am coborat inspre el, dar nu era cu apa potabila. Baietii vazusera de sus si ceva negrumai departe asa ca ne-am dus cu totii sa verificam daca e ceva apa… si DA! Eraun izvor amenajat probabil de ciobanii din zona.
Sergiu era cel mai fericit, de fapt toti eram fiindca nu e de colo sa stai aproape de izvor. Corturile le-am pus langa lacul mic, fiindca era mai drept, ne-am aprovizionat strasnic cu apa si am inceput sa gatim. Baietii au fost mai prevazatori, pe mine ma furase peisajul (superb, dealtfel) si am pus si 4 bete in patrat in jurul corturilor, in  caz ca vine furtuna. Ei bine, cand am terminat de mancat s-a pus pe plouat, intai incet apoi torential. In curand au venit si tunete, fulgere si deja dadea tare. Se lumina cerul de cat de puternice erau fulgerele si unele picau destul de aproape. Ce pot sa zic, mi-a fost foarte frica. Sergiu si Catalin erau la ei in cort si a 2-a zi ne-au spus ca le intrase apa in cort. De fapt ne bagasem pe la 9 in cort, eu incepusem sa motai cand a inceput “urgia†. Pana la 12 noaptea a plouat si fulgeratincontinuu si ii auzeam pe Sergiu si Catalin discutand situatiuneaJ) Li se rupsese si un bat la cort, dar a avut Lucian kitul de reparare de la cortul lui si i-am ajutat. Totul e bine cand se termina cu bine – undeva la ora 1 sau 2 am adormit si eu, iar a 2-a zi ne-am trezit pe la 8-9 destul de ok. Pe munte oricum nu simti oboseala, poti merge si 100 de ore, doar picioarele si umerii sa nu te doara. Pe mine ma dureau doar umerii, fiindca probabil am avut cel mai greu rucsac everJ
 
Cum recunosti un om fericit? Dupa zambetul laaaaarg!

Linistea de dinainteafurtunii
 
Ziua patru – intram in sfarsit in Godeanu- aka nu ajungem inca la varf
 
Pornim hotarati – stiti deja ce inseamna asta – AZI VOM FACE VARFUL GODEANU! – eeeh socoteala de acasa si cea din targ. Trecem de varful Boldoveni, urcam din ce in ce mai sus si ne indreptam vajnic inspre Vf. Dobrii, care e cel mai inalt din Muntii Cernei – Da, inca suntem in Muntii Cernei!. Mergem pe potecute de oi, acum pe partea dreapta a muntelui si vantulinca bate, dar nu chiar asa de rau ca pana acum. Ne mai lasa si pe noi sa rasuflam. Totusi, sunt unele momente cand imi lacrimeaza ochii si deja de azi punem gecile pe noi fara rusine fiindca simt cum incep sa racesc daca nu fac ceva. Trecem peste dealuri cat vezi cu ochii, fara numar si cu nume poate doar pentru ciobanii din zona. Harta noastra ramane muta pana nu ajungem la varfuri mai inalte si regret ca nimeni nu a fost indeajuns de indragostit de zona asta incat sa ii faca o monografie cum trebuie. Ne intalnim pe tot feluri de culmi, coaste de deal, costise â€"you get the picture – cu turme de oi. Unele cu mai multi caini, unele cu mai putini, unele cu caini strategici (care te inconjoara din mai multe parti sau care se pun in formatie de razboi). Solutia: nieee la oi! Strigatul de lupta si fluturarea betelor pe deasupra capului. Cu aproape toti ciobanii schimbam cate un cuvant, mai ales sa comentam furtuna din seara trecuta. Mai dam â€" foaaarte rar – si de cate o urma de marcaj, dar nu banda rosie de creasta, ci patratul rosu de rezervatie. Nu conteaza, suntem pe drumul cel bun. Noi tot intrebam pe drum de Godeanu, dar mai toti ciobanii ne spuneau ca nu vom ajunge azi. Ne ziceau mai des de Curmatura Olanelor si de Vf. Olanelor, pe care l-am coborat alergati de niste cainiJ) Oricum, Vf. Dobrii se ocoleste de catre traseu, se simte mai mult pe unde trebuie ocolit, asa cum multe varfuri nu trebuie urcate decat daca nu sunteti foarte siguri pe unde o ia traseul si vreti sa aveti panorama zonei. Trecusem si de Muntele Pietrele Albe.  Aproape de Curmatura Olanelor ne oprim si noi pentru masa de pranz, speriem niste caluti ai ciobanilor care o iau din loc cand ne vad. Afinele erau din ce in ce mai mari, mai multe si mai buneJ) Completeaza perfect o masa de pranz, in urletele lui Furnicaru: “ OOOof ce mi-a trebuit sa te iau cu mine! Grabeste-te nu mai manca atatea afineee! â€. Oricum culegeam de pe drum, dar sa il auzi pe Furnicar tanguindu-se: priceless. Oricum in curmatura dam de si mai multe turmede oi, pe fiecare deal cate una si un baiat pe un cal care ne spune ca Godeanu e departe. Eu refuz sa cred si tot sper ca o sa ajungem azi, mai ales ca cu 3 ani in urma campasem sub Godeanu, intr-un loc foarte bun si plat. Si se mai putea cobori de acolo si pana la L Godeanu pt apa. Asa ca bagam mare  si incepem sa urcam. Deja intrasem in Godeanu si se simtea o schimbare de altitudine. Am ajuns in ziua aia pe la 2000 m si am tot continuat asa, poate cu mici schimbari. In dreapta jos stiam ca o sa fie Cerna – Sat si ca daca vrem in orice moment putem coboriJ) Dar nu am facut-o. Incepe sa se vada si un lac in departare, Lacul Valea lui Iovan, care e la capatul lui Cerna Sat. Vantul inca batea tare si eu obosisem destul. Am tot urcat nu stiu cateva varfuri, mie toate mi se pareau Godeanu. Soarele batea superb, iar zona devenise alpine, ca in poza:

Eu cu Lucian,  kung fu.
 
Ne dam seama ca undeva jos trebuie sa fie niste apa, fiindca muntele era destul de crestat, iar in fata se vedeau munti mai inalti. Asta insemna ca nu ajunsesem inca la Vf. Godeanu, ca mai aveam cateva ore. Gasim un fel de campie undeva sus, dar nu era apa. Rupta de oboseala,propun sa ramanem acolo, dar baietii au alte planuri. Imi iau rucsacul obosita si cobor, ca sa vad cel mai mare rau pe care l-am vazut vreodata pe munte. Sau macar asa mi s-a parut atunci: Raul Ses. Era enorm, incredibil de conceput pe acolo. Trecem pe deasupra (cu vreo 300 m) unei stane, de unde se auzeau cainii latrand, dar nu erau oi si apoi coboram inspre rau. Vedem si oile pe versantul din fata, in lumina de asfintit a soarelui. Daca nu as fi fost asa obosita, poate aveam timp de filozofii de viata sau chiote de fericire. Dar in loc de asta am stat putin cu mainile in apa, am baut putin si ne-am gandit unde punem cortul ca deja se lasa seara. Cand am vazut ca trebuie sa trec apa m-am enervat, mai ales ca ma dureau picioarele destul de tare si ar fi trebuit sa scot bocancii. Insa am gasit noi niste pietre si am trecut fara sa trebuiasca. Zona de pe langa rau era destul de fleasca imbibata de apa, insa am gasit un loc bunicel pentru corturi. Cu toate astea, am cazut toata noaptea de pe izopren alunecand cu el spre Lucian, pe care l-am cam inghesuit intr-un colt. Nici nu am auzit raul toata noaptea, asta si fiindca mancasem bine (a facut Lucian inclusiv orez in care am pus niste branza pe care ne-o daduse doamna) si imi dadusem cu Voltaren pe spate. Vremuri fericite 😀
 

La Raul Ses am sezut si-am plans

 
Apus la 2000 de metri
 
Ziua cinci – Varful in sfarsit si Lacul Scarisoara
 
Ne-am trezit devreme, ne-am facut de mancare si am stat pe acolo destul de obositi. Intre timp vedem mai multe turme de oi care se deplasau (regulamentar) J) pe dealuri, pe locurile prestabilite. Catalin cred ca se spala undeva in spatele corturilor, cred ca chiar era gol, ca au trecut niste oameni din sat inspre stana si au inceput sa rada de vuia valea. Rusine Victor Piturca!
Oricum, pana sa plecam noi o turma vine exact inspre noi asa ca cu rucsacii facuti ne trezim inconjurati de cainiJ) Unii latrau, dar vreo 2 erau mai micuti si au venit la noi. Eu l-am luat pe unul si l-am smotocit dupa care mi-a putit mana a branza cateva ore dupa.
Am pornit in sfarsit pe la 9 jumatate, incercand sa trecem raul. Bineinteles ca el facea coturi,era destul de greu de jos de unde eram noi sa ne dam seama exact pe ce  culme sa o luam, dar ne-am descurcat. Am inceput sa urcam si am tinut creasta. Apoi trecem de zona asta mai calma, mai calina si ajungem aproape de un varf inalt. Yey sansa mea sa ma dau mare: DA e in sfarsit Vf. Godeanu! Insa mai trebuie urcat cam o ora jumate pana sa ajungem la el si, din nou, vantul batea FOARTE FOARTE TARE. Vedem si un cioban care mergea un pic mai jos, fara oi, cantand. Ii vedem doar cainii, care mai trageau cate un latrat. In sfarsit ajungem la un loc plat si ferit si ne asezam. Ca sa vezi, ciobanul vine la noi si ne punem pe povestit. Cu el am stat mai mult decat cu ceilalti, a fost chiar de treaba. Vreau sa fiu oier!
Buna dimineata! Privelistea de micul dejun

Oooooi
Am pornit apoi la drum inspre Vf. Godeanu si cam in o ora si ceva l-am urcat. Vantul nu ne-a lasat sa ne bucuram prea tare sicam in 10 minute ne-am dat jos, continuandu-ne drumul. Eu am realizat ca nu mai imi aduc aminte mai nimic de cand fusesem pe aici, nici drumul, nici nimic. Cum am coborat de pe Godeanu, in fata se vedeau maiestuos Tarcu, foarte salbatici si cu statia meteo in varf (m-a facut sa ma gandesc la acasa). Numai ca eu nu stiam, daca era dupa mine incolo ma duceam. Totusi, la Vf. Godeanu se carmeste brusc, lasi in spate unul din lacurile glaciare care se vad jos (primul de pe traseu) si pornind pe cararea plina de pietre ajungi deasupra primei mari caldari glaciare pronuntate din drum. Si, bineinteles, deasupra Lacului Godeanu. Impresionant, totul imi adduce aminte de Fagaras, mai ales odata ce avansam inspre Gugu. Dupa ce trecem de partea asta incepem sa urcam deal-vale-deal – you know the picture! – si la un moment dat, deasupra unei alte vai imense ne apucam sa mancam 😀 Asa proptiti pe o parte. Vedem de departe doua mogaldete, asteptam ca ciobanii cu branza-n gura, salamu-n cutit si 2 cehi vin la noi. Catalin se converseaza cu ei, intrebam si noi de unde vin – faceau traversare Retezat-Godeanu-Tarcu. Interesant! Pornim iarasi, mai trecem de nspemii de turme de oi, pe langa niste formatiuni de piatra carora ciobanii le zic Bisericile. In dreapta peisajul e superb. De fapt cred ca a fost una din cele mai frumoase portiuni, fiindca a combinat caldarile glaciare care se deschideau maiestuoase dupa fiecare colt, padurea care se vedea mai jos, lacul ce se vedea in departare (Iovanu), iarba galbui-verzuie specifica, piatra si cerul. Ramai fara cuvinte…
Pe drum ne apucam sa ne povestim experientele de “munca†cand dam brusc de izvorJ) Exact in poteca. Ne oprim, alimentam serios. Mergem, mergem si la un moment dat dam sa ocolim un varf care era inaltut. Dupa ce trecem de el, ne dam seama ca asta a cam fost Gugu;)) Sergiu isi scoate mobilul sa vorbeasca cu iubitica, la sfatul lui Catalin si vede cu surprindere ca chiar are semnal. Bagam toti un telefon acasa, sa se sisteze operatiunile de cautare cu politia. Ma rog, cat unii isi cautau semnal, altii se jucau cu caii. Am mai bagat incolo, sa mergem cat mai mult, auzisem noi de la cehi ca putem campa in Saua Paltina, unde e apa, teoretic asta am fi vrut noi, dar harta ne cam contrazicea.
 
 
Lacul Godeanu
Vedere "glaciara"
 
Cum meciul a avut 90 de minute si ne-am dorit la fel de mult victoria ca masivul Godeanu, pe la 5 ce ne iese in cale?? Lacul Scarisoara, care vazut de sus parea immmeeeens! De fapt cred ca chiar este cel mai mare lac din masivul Godeanu.
 Catalin si lacul Scarisoara, de sus.
Vedem de sus si niste corturi, destule la numar, ma gandesc ca puteau fi ale oamenilor care cand noi coboram urcau pe Gugu. Ma rog, coboram, eu ma gandeam ca-s cehi, dar in curand au venit si erau chiar bucuresteni. Ne apucam sa punem cortul si pe la 6 jumate se lasa frigulsi ceata. A fost fain la lac, chiar daca in timpul noptii o marmota a “rupt tacerea†, incepand sa se tanguie. Mancarea facuta la foc a fost delicioasa, am pus cele mai bune ingrediente, avand in vedere ca a 2-a zi era posibil chiar sa ajungem la Buta. Cehii ne zisesera ceva de niste pastrav, pun pariu ca baietii numai pastrav au visat noaptea!
 

Baita
 
Ziua sase – spre cabana
A doua zi avem o lene incredibila, plecam de-abia pe la 9 de la locul actiunii, lacul. Ceilalti bucuresteni se mai distreaza pe aici, ei oricum aveau in plan sa coboare in curand, faceau ceva gimnastica in apa. Noi ne vedem de drum, pornim inspre Vf. Micusa, care se observa “amenintator†ceva mai departe. Mergem pe niste pante destul de inclinate, pe niste poteci de oi. In fata vedem si o fosta stana (?!), care seamana si cu un refugiu. Nu am avut pe cine sa intrebam, dar chiar ar fi oidée buna sa ai un refugiu in Godeanu. In urmatoarea vale vedem ca si alti turisti avusesera corturile, deja se vede mai multa miscare si suflare omeneasca odata ce te indrepti spre iesirea din Godeanu si Retezatul mic, mult mai cunoscut turistilor. Lasam marile caldari glaciare in spate, superbe dealtfel. In zona asta, cand te uiti pe parti, nu iti vine sa crezi ca mai exista si sate la baza. Caldarile astea iti dau impresia de nesfarsit, ca poti merge zile si poti sa mori cautand un drum. De fapt candva dupa Vf. Micusa intalnim un traseu de cruce albastra si apoi chiar si triunghi albastru care pareau ca vinde pe parti. Nu stiu cine s-ar mai incumeta sa le urmeze, avand in vedere ca si creasta a fost remarcata recent. Pana spre Vf. Borascu nu pare sa fie niciun traseu, desi partea aia pare exotica, pare interesanta si demna de vizitat. Pare ca de la Vf. Galbena se face un picior incolo, inspre ce este Platforma Borascu si Vf. Borascu Mic, vizibil de aici, iar eu confundasem prima oara cu Retezatul. Pe la Vf. Galbena dam de prima turma imensa de oi, de-abia scapam de caini. Vorbim cu ciobanii, continuam, dam apoi de alte turme, foarte mari in zonele astea. Ne jucam cu catei, vizionam magarusi, ne amuzam cu oile care fac toate acelasi lucru odata ce una incepe ceva. Inclusiv beeeeehaie! Toti ne spun acelasi lucru, ca in curand vor pleca caci se lasa frigul, vine iarna. Se pare ca doar turmele de la baza mai raman pana la jumatatea lui septembrie. Drumul de aici incolo e foarte placut, picioarele ni s-au obisnuit.
Turmaimensa de oi, in spate cu Borascu si Retezat.

Aproape de Paltina dam de alt cioban batran,care ne zice ca pe aici a trecut granite intre Ardeal si Tara Romaneasca inainte de 1918 si chiar ne arata un pichet de graniceri. De altfel drumul se lateste, ne si imaginam granicerii care umblau des in zona ca sa prinda fugarii. De fapt na, asta mi-a dat idei cum sa pot trece granita prin munti, mereu mi-am dorit asta! Exista si pe aici mici laculete, chiar si un parau,langa care ne luam pranzul. Inclusiv pranz cald, prima oara din toata tura,facem o ciorba. Stiam ca mai avem putin asa ca am dat iama in “bunatati†asa-zisele bunatati, ca mie deja mi se luase de branza, salam la toate mesele J) Oricum asta e singura viata care imi place!
Mergem inainte, de exemplu pe Vf. Paltina am urcat destul de greu, era destul de urcat si ma cam dureau saleleJ) Ca o batranica!

Campe la Vf Galbena

Magarusii pregatiti deplecare!

 
Pe aici creasta fusese remarcata, incepand cam de la Lacul Scarisoara mai sus, inspre Retezatul Mic, deci nu mai exista probleme de orientare pe vreme buna. Exista inclusiv stalpi.
Ne apropiem de Retezatul Mic, incepe totul sa fie mai pietros si in curand coboram de pe plaiuri si dam fata in fata cu un munte plin de pietre. Suntem aproape de Piatra Iorgovanului, care se profileazain zare. Un cioban ne spune ca in maxim 3 ore suntem in saua Plaiu Mic si de acolola Buta. Fain! Asta ne motiveaza. Jepii incep sa apara peste tot odata ce trecem de zona asta. Le aduc aminte legenda baietilor cu zmeul si Iorgovan, pe care mi-o spusese Vladut. Furnicar face glume proaste, ma cert cu el rau de tot pe un baton de snickers. Se lasa cu plansete si zbierete, dar mi-am spus punctul de vedere, i l-am si aruncat in capJ) Ia de aici, grasule! Mergem acum printre jnepeni mai mari decat capul si pe poteca pietroasa. Na, cam dureros la picioare. In curand incepem sa coboram intens, inspre Saua Plaiul Mic, fir-ar ea sa fie.   Coboram intr-un loc destul deciudat, albia unui rau si vedem in fata un deal coplesitor. De la baza se vede al dracu de greu de urcat, mai ales ca deja obosisem. L-am urcat asa in scarba, desi nu a fost greu. Ne uitam in stanga si norii se strangeau deasupra Retezatului. Retezatul ne impunea respect de la distanta, imi doream atat de mult sa fiu acolo din nou. Daca as fi avut mancare si imi masam picioarele inca 2 zile jur ca dormeam pe PeleagaJ) Sau ma rog, nu, ca sa nu ma ia furtuna! Mai jos.
Am inceput sa bagam mai tare, ca norii ne duceau cu gandul la ceva furtuna. Eram destul de rupta. Catalin a bagat mare in fata si ne-a asteptat la rascrucea care ducea inspre Buta. Acolo e faimosul semn cu traversarea Godeanu-Cerna, care ar tine dupa estimari 40-45 ore. Am fost in grafic. Incepem sa coboram, cam 45 de minute pana la cabana, unde ne aruncam rucsacii si ne ducem sa luam dupa puteri, ciorbe, beri, dar cel mai BUN a fost pastravul, care era pescuit dintr-un bazin al cabanei. A fost cel mai al dracu de bun peste mancat pana acum, cu mamaliga si usturoi. Mmmmmm…. Seara ne-am bagat in camere in cabana, n-am mai avut chef sa punem corturile. Pentru mine a fost chinuitor, baietii s-au intrecut in sforaituri si cred ca am dormit doar 2 ore. Cam nasol, la cat de obosita eram. Oricum de acum oricat de obosita as fi ma duc si pun cortul undeva decat sa mai fac din astea.
 

Dinspre Piatra Iorgovanului inspre Godeanu! La revedere, Godeanu!
 
Ziua sapte
Ma trezesc nauca, ma mai ajuta niste cafea. Catalin descopera ca si-a pierdut un tricou si niste ciorapi, probabil subtilizati de cineva. Mai mancam, mai stam si apoi ne pornim catre Taul Butii,un lac glaciar aproape de cabana, inspre Salvamont. Pe drum gasim cele mai mari afine ever, mananc pana ma apuca burta. La lac baietii se scalda, eu fac poze de pe margine si rad de ei. Se baga si Lucian ca o madmoazela in lac, dar nu stie sa inoate. Iese si face schema cu bluza trasa peste (….). Incerc sa il opresc, dar educatia …nu se face aiciJ) Nu pun poze, ca poate circula pe la munca. Dupa ce se usuca toata lumea, ne caram inspre cabana, ne luam bagajele gata facute si incepem sa coboram inspre Cheile Butii. Eu stiam ca drumul spre chei e nasol rau, il mai facusem cu 3 ani in urma, dar atunci ma rupsese la picioare. Eh, acum a fost doar plictisitor, rucsacul nu era foarte greu, scosesem multa mancare si apa 😀 Oricum, am facut cam 2 ore si jumate pe drumul pana jos si apoi prin padure inca 30 minute spre Cheile Butii. Nu am fost in chei fiindca de cand am coborat ne-au napadit manelele si micii si nu suportam asa ceva dupa locurile extraordinare pe unde umblasem. Ne-am dus la complexul Cheile Butii si ne-am luat ceva de mancare si apoi, cu burtile pline am iesit la drumul care duce spre Campul lui Neag. Cred ca am mers vreo 3-4 km pana sa ne ia o masina, un Aro, prin caldura destul de mare. Am fost fericiti ca ne-a dus pana la Lupeni si de acolo am luat microbuzul spre Petrosani. Acasa am ajuns cu  “escala “ la Craiova, unde la 1 noaptea jucam carti si filosofam printre cainii vagabonzi primitori.
Concluzie: A fost superb, Romania e incredibila, la mai multe ture de gen, ura si la gara!
 

Piatra Iorgovanului

Pe Saua Plaiul Mic, norii se strang peste Retezat

Pe traseul asta am venit noi. Faimosul semn spre Herculane 40-45 ore.
Cabana Buta
Taul Butii
Momente de tandrete

Serbia – Muntenegru, 7 – 15 august 2010

La insistentele mele (Ancuta), Vladimir a terminat RT-ul. De Craciun.
Il trimitem cu dedicatie pentru muntenegreni, pentru ca a fost o tura faina 🙂
Sambata, 7 august 2010
O tura planificata cu mai bine de jumatate de an inainte si datorita interesului pe care l-a starnit prin randul “trubadurilor” am ajuns sa plecam din Bucuresti sambata dimineata 27 de insi in 7 masini:
Masina 1 – Emil, Ioana, Vladut si Livia
Masina 2 – Marean, Mada, Hike si Monica
Masina 3 – Kilo, Maria, Paul si Diana
Masina 4 – Sorin, Iulian si Elias
Masina 5 – Alex, Mirela, Vladimir si Ancuta
Masina 6 – Sebe, Lolek si Iulia
Masina 7 – Leonidas, Vali, Pre2, Dana si Mateo
Evident ca nu am resuit sa ne coordonam ca sa plecam toti impreuna insa la Drobeta Turnu-Severin am reusit sa ne regrupam, la o degustare de braga (in centru, parca 1,5 lei/litru).
Ultima alimentare cu combustibil romanesc si intram in vama, la Portile de Fier. Aici dam peste o ditamai coada si ne apucam sa stam, prilej cu care admiram in soare Dunarea, mareata hidrocentrala si probam si statiile din dotare. Vecinii sarbi erau in plina curatenie asa ca am asistat si la culegerea cu ajutorul unor mega-macarale a bustenilor si radacinilor adunate in ecluze. Usor-usor am inaintat si dupa 2 ore de stat in vama am ajuns cu totii in Serbia. Am urmat drumul pe langa Dunare in amonte, am trecut pe la Cazane, l-am vazut si pe Decebal sapat in stanca si ne-am oprit si la cetatea Golubac. De aici ne-am cam insirat pe drum, noi am mers impreuna cu masina 3 ceilalti majoritatea fiind in fata, mai putin masina 7 pe care o lasasem prin vama. E ora 15 si ne cam apuca somnul asa ca oprim la o benzinarie pentru o cafea si o alimentare. Numai ca baietii au o fixatie cu dinarii pe care totusi o rezolvam cu cardul.

Continue reading

Creasta Coștila – Gălbinele, 01 iunie 2008

 Grad de dificultate: 3 A; traseul, accentuat dificil, este accesibil alpinistilor cu o pregatire avansata. Materiale: 2 corzi a 40 m, 15 carabiniere, pitoane. Durata pentru 3 echipieri: 3 ore. De la Busteni la baza traseului: 2—2 1/2 ore.

Iata din nou ajung sa parcurg Creasta Costila – Galbinele, de data aceasta impreuna cu vestitul alpinist Iulian Costache. Povestea incepe sambata seara,o data cu plecarea noastra din Bucuresti, urma sa inoptam la refugiul Costila si apoi a doua zi sa plecam in traseu, cum de altfel am si facut. Duminica pe la ora zece dimineata ne-am indreptat atentia catre Creasta Costila – Galbinele. Traseul urmeaza, cu mici deviatii, linia de creasta dintre V. Costila si V. Galbinele. Pentru intrarea in traseul de creasta am avut de ales una din urmatoarele variante;

a) De la refugiul Costila, pe V. Costiiei in sus, pana la confluenta unui mic valcel acoperit cu jnepeni, ce coboara din dreapta si pe al carui fir urcam pana in dreptul varfului denumit Pintenul Costilei, care marcheaza extremitatea rasariteana a crestei.

b) Din Coama cu Jnepeni, situata intre Tancul Ascutit si Creasta Costila -Galbinele, urmand catre V linia de prelungire a coamei, ajungem, dupa trecerea unei zone acoperite cu o vegetatie bogata, la baza traseului de creasta.

Alegand a doua varianta de intrare in traseu, ne angajam in prima L.C. ce urmeaza o fata verticala, intrerupta in partea finala de o surplomba ce poate fi ocolita prin stanga, dupa care, de-a lungul unei fisuri deschise, patrundem intr-o zona acoperita cu jnepeni (in acest punct ia sfarsit escalada Hornului din Peretele Costilei).

A 2-a L.C trece peste o treapta verticala de mica inaltime, dupa care, printr-o traversare spre dreapta, putem inainta in diagonala de-a lungul unui pasaj inierbat, la capatul caruia ne regrupam. Pe desfasurarea celei de a 3-a L.C. o prima fisura, lipsita de prize in partea finala, impune o escalada cat mai atenta; utilizarea unui piton ce il intalnim in perete usureaza trecerea acestui punct dificil. Dupa depasirea unei platforme largi, escalada continua peste o treapta brazdata de fisuri, deasupra careia ne regrupam.

Obstacolele de pe parcursul celei de a 4-a L.C. sunt foarte variate. O traversare de cca 20 m catre stanga, in lungul unui prag de piatra ingust, ne conduce pe fata corespunzatoare Vaii Costila, dupa care, escaladand spre dreapta un pasaj cu stanca foarte sfaramicioasa, ajungem pe o platforma cu jnepeni, unde ne regrupam (aici iau sfarsit traseele: Muchia din Peretele Costilei si Traseul de Traversare a Peretelui Costilei).

In cursul celei de a 5-a L.C. trecem mai intai peste o serie de obstacole ce se succed intr-o zona cu un relief foarte framantat si apoi printr-un horn ce se continua cu o fata usor inclinata, pe care inaintam cu usurinta (in acest punct ia sfarsit escalada Traseului Grotelor din Peretele Galbinelelor).

A 6-a L.C urmeaza pe sub un perete vertical si cu roca de nuanta ruginie, un traseu care conduce spre stanga, pe fata Vaii Costila. Partea finala, caracterizata printr-o roca foarte friabila, sfarseste in creasta, de unde continuarea ascensiunii devine elementara. (Pe aceasta portiune iau sfarsit succesiv: din stanga — Traseul Central din Peretele Costilei; din dreapta — Traseul celor Trei Surplombe, Traseul Furcilor si al Surplombei Mari si, in sfarsit, din stanga —Traseul Fisurii Mari si al Fisurii Sudice din Peretele Costilei). Pe masura ce urcam, creasta isi micsoreaza inclinatia si ia sfarsit in Braul Mare al Costilei, intre Hornul Coamei si amfiteatrul de obarsie al Vaii Costila.

Alegem sa coboram pe Valea Costilei, ce s-a dovedit a fi plina cu zapada inghetata si pe care am intalnit din loc in loc mici saritori descoperite, pe langa faptul ca la coborare a plouat cu grindina si am ajuns uzi pana la piele la refugiu, totul a fost bine si frumos. De la Refugiul Costila am coborat in cea mai mare graba catre Busteni de unde am luat un microbuz ce ne-a dus in Sinaia si pana la urma cu inima in dinti am reusit sa prindem un Intercity ce ne-a adus acasa. La mai mare si mai inalt.

Creasta Mălinului (2008/04/21)


Creasta Malinului, grad 2A, 4 lungimi de coarda.
N. Dimitriu, C. Ticu, 25.8.1935

Intr-o zi de duminica am plecat spre Busteni cu gandul de a escalada Creasta Malinului, planul era sa urc, impreuna cu Iulian, pe Valea Seaca a Costilei si apoi pe Creasta Malinului, zis si facut, am intrat pe firul vaii seci si nu dupa mult timp o mica avalansa a trecut pe langa noi, semn bun, zapada se mentinea relativ inghetata si doar la iesirea din vale am gasit zapada moale, am iesit din Valea Seaca a Costilei pe niste brane ce ne-au condus catre intrarea in Creasta Malinului.

Continue reading

Albișoara Brânei – Valea Jepilor (25/05/08)

Albișoara Brânii 2A
Premiera: Radu si Serban Titeica

Ultima Albisoara, a carei escalada apare în nomenclatorul traseelor alpine, are confluenta cu Valea Alba mai sus de confluenta Albisoarelor Gemenelor si a Crucii. Confluenta e caracterizata printr-o spalatura cu roca negricioasa, care poate fi ocolita prin vegetatie, prin dreapta, dupa care, un traverseu spre stînga, ne conduce în firul vaii. În continuare, urcam direct pe fir, pîna la Brîna Vaii Albe, iar de aici spre stînga în Saua Mare, la Monumentul Eroilor.

Continue reading

Râpa Crucii – Acul de Sus – Vârful Omu – Valea Morarului 18.05.2008

Am plecat, impreuna cu Iulian, sambata seara pe data de 17.05, catre Busteni, nu stiam inca ce traseu vrem sa abordam, insa eram siguri ca dorim sa inoptam la cabana Poiana Izvoarelor, pentru a putea pleca de dimineata in traseu, zis si facut, dupa ce niste oameni amabili ne-au dus cu masina de la Busteni pana la cabana Gura Diham, am urcat aproximativ o ora pana la Poiana Izvoarelor, unde am si inoptat.

Duminica, ne-am trezit pe la ora 6, am mai dormit o ora, ne-am trezit la 7, la 7.30 am plecat, decizia fusese luata, vom urca pe Rapa Crucii, si apoi vom continua pe Creasta Morarului prin Acul de Sus, soarele straluce pe cer si vremea tinea cu noi, in scurt timp ajungem in Poiana cu Urzici, in stanga noastra se disting firele descoperite ale Valcelelor Poienii si Tancurilor, in dreapta noastra se distinge Balaurul, instalam coltarii si hamurile pe noi si pornim catre Rapa Crucii, urcam fara prea mari dificultati pana la confluenta dintre Rapa Mare, Rapa Crucii si Rapa Mica, facem stanga si continuam pe firul din ce in ce mai abrupt al Rapei Crucii, inclinatia poate ajunge si le 50 de grade, in stanga noastra distingem hornul acelor, partial descoperit, insa rapa noastra este plina cu zapada, doar saritoarea finala este descoperita, si inacelasi timp acoperita cu gheata, ajungem sub ea, scoatem coarta si o dam in goarna peste saritoare, pioletii se infing bine in gheata si trecem usor peste obstacol, ajungem sub Acul de Sus, efectuam o lungime de coarda pe acesta, asiguram trei pitoane si iesim la obarsia vaii Adanci.
Continue reading

Traseul Coman din Umarul Galbenele

Premiera: Ionel Coman, Oscar Schobesch, 1940
3B, 5 A0, 6rp, 5 l.c. – pân? în strunga cu bolovan
Echipa: Iulian Costache, Cristea Dorin

Um?rul G?lbenele este peretele situat între firul v?ii G?lbenele ?i Hornul Coamei (în stânga) – Co?tila, Bucegi – fiind urcat pentru prima dat? în 1935, de c?tre echipa Niculae Baticu, Ion Trandafir ?i Dan Popescu, pe linia uria?ei fisuri frontale, vizibil? din valea G?lbenele, numit? ulterior „Fisura G?lbenele” (3A).


Traseul Coman (numit ?i „Muchia NE”), pleac? exact din strunga G?lbenele ?i merge pe creasta aerian? a Um?rului, pân? în strunga cu bolovan. De acolo, traseul se poate continua pe creast? pân? se iese în Brâna Mare a Co?tilei sau se poate coborî în rapel, în valea Scoru?i.

Pasajele aeriene, asigur?rile fixe rare ?i vechi, roca u?or friabil? ?i cele câteva por?iuni mai tehnice, solicit? alpini?tilor ceva mai mult? aten?ie. Este îns? un traseu frumos ?i spectaculos, aflat într-o zon? lini?tit? ?i deosebit?.

Lungimea 1: Intrarea este marcat? vizibil cu vopsea ro?ie. Se traverseaz? dreapta ?i dup? un scurt pasaj vertical de c???rare, se iese pe o pant? de stânc? ?i iarb?. Se merge pân? când se întind corzile. Se regrupeaz? pe o brân? larg?, la un piton mare.

Lungimea 2: Se traverseaz? în stânga, pe brân?, peste muchia stâncoas?, apoi se urc? pe o fa?? înclinat?, înierbat?, f?r? prea multe posibilit??i de asigurare. Por?iunea nu este tehnic?, dar necesit? aten?ie în alegerea prizelor. Se ajunge la baza a dou? fisuri verticale, pe o brân? stâncoas? din gresie. Aici se poate regrupa – dac? exist? frecare pe coard? .Se merge pe brâna de la baza fisurilor pân? la cap?tul ei, apoi se urc? pe un horn scurt, spre dreapta. Se continu? pe fa?a stâncoas? ?i înierbat? – f?r? asigur?ri fixe! – u?or spre dreapta, pân? reintr?m pe linia traseului, în lungimea a treia.

Lungimea 3: Din regrupare se traverseaz? stânga ?i se urc? pe o fa?? stâncoas? ?i înierbat?, unde nu exist? asigur?ri fixe. De aici, trebuie s? intr?m în fisura – horn care se deschide în fa?a noastr?, care este ?i pasajul cheie al traseului (5A0, 6rp). Intrarea în horn este surplombat?. Ne putem ajutam de pitoanele de la intrare (A0), ca s? ne putem „înfunda” în horn, îns? mai sus nu mai exist? nici o asigurare fix?. Se merge în ramonaj, regrupându-se dup? ce se iese din horn, u?or în stânga.

Lungimea 4: Se afl? chiar deasupra peretelui Um?rului G?lbenele, unde mai sunt câteva trasee frumoase de c???rare. Urc?m pe o fisur? horn, apoi travers?m în dreapta ?i ie?im pe creasta somital? a Um?rului, relativ îngust?. Continu?m câ?iva metri, pân? când creasta devine complet orizontal? ?i apoi identific?m cu u?urin??, în stânga jos, în buza unui horn, un piton cu bucl? de cordelin? pentru rapel. Aici regrup?m.

Lungimea 5: F?r? s? fie o lungime de c???rare propriu-zis?, traseul continu? printr-un rapel de-a lungul unei fisuri-horn, pe fa?a aerian? a Um?rului, exact deasupra Fisurii G?lbenele. Dup? aproximativ 10m, ajungem pe o brân? îngust? de gresie friabil?. F?r? s? ne scoatem din coard? – sub noi sunt aprox. 120m de perete! – travers?m ?i urc?m în stânga, pe o brân? ca un jgheab, care ne scoate în strunga cu bolovan.

Retragerea: Cei mai mul?i care ajung în aceast? strung?, prefer? s? se retrag? în rapel, direct în valea Scoru?ilor. Pentru rapel, exist? dou? pitoane destul de „obosite”, pe care este bine s? le leg?m între ele, dac? nu sunt deja înt?rite. Se poate coborî cu un singur rapel lung, dac? avem dou? corzi sau din dou? rapeluri scurte, cu o singur? coard?.

Este important de ?tiut c?:
– imediat dup? punctul de plecare în rapel, unde peretele devine vertical, trecem peste o zon? friabil?, cu bolovani instabili (risc de accidentare a celui de jos!); – dac? nu aranj?m bine coarda, se poate bloca la recuperare, tot în zona friabil? de schimbare a unghiului corzii.

De la baza peretelui, traversarea în firul v?ii Scoru?i este elementar?. Se coboar? pe fir, apoi se traverseaz? dreapta. În aproximativ 10-15 minute ajungem în strunga G?lbenele, locul de unde am început traseul.

Piatra Craiului Padina Lancii – Poiana Inchisa – Creasta Sudica

So…hai dragii mosului sa mai scriu si eu ceva ca demult nu am mai scris.
Am pornit-o sambata dimineata spre Piatra Craiului = Aurul Muntzomanilor impreuna cu Lolek , Alex Cretu si Cristi Seitan (un amic si partener de ture alpine de-al lui Alex) cu masina proprietate personala Cristi

Pe drum discutii despre munti inalti , aclimatizari , iesiri prin Bulgaria , peisaje de prin Anzi si pe nesimtite am ajuns in Comarnic unde am luat o pauza de cafea , covrigi si tigara ;
Am continuat drumul inspre Rasnov si de acolo inspre Zarnesti unde dupa ultimile cumparaturi ne-am regrupat impreuna cu Marian care ne astepta docil cu dubita la rond si am purces spre Fiul Ploii – pardon Plaiul Foii;
Am parcat masina dincolo de Plai , pe Drumul Pietruit inspre bariera , am luat cu noi ce aveam nevoie , am lasat la masina ce nu aveam nevoie si am pornit-o in pas vioi spre Ref. Spirlea – refugiul poleit – vorba cantecului – De pleci din Plaiul Foii pe Drumul Pietruit / Ai sa ajungi la Spirlea refugiul poleit

Continue reading