Author Archives: Pancu

RT Siriu, 15-16 octombrie 2011

Desi este abia jumatatea lunii octombrie, termometrele arata maxime de 10-12 grade, iar asta se întîmpla în Bucuresti. Toata saptamîna trecuta am urmarit prognoza meteo pentru week-end la munte. Un lucru era sigur: o sa fie frig. Precipitatiile se anuntau pentru duminica, asa ca am hotarît împreuna cu Alex (un coleg de master) sa facem o tura un pic extrema, la cort, în Muntii Siriu. La traditionala bere de joi zice ca ni se alatura si Octavian, iar Lollek va completa echipa dupa mici gîndeli si razgîndeli. 
Continue reading

RT Calimani de Rusalii (22-24 mai 2010)

Este deja marti, iar tura de Rusalii din Calimani s-a incheiat de mai bine de 12 ceasuri. Talpile mele inca resimt drumul epuizant parcurs ieri de la virful Bistricior pina in satul Colibita, de-a lungul riului Bistrita. Aceasta excursie a fost una dintre cele mai dificile prin care am trecut, dar nu din cauza vreunui traseu tehnic. A fost o tura de anduranta, iar inamicii principali au fost jnepenii si ploaia. Hai sa ne intoarcem cu patru zile in urma pentru a face un mic rezumat al acestei incursiuni in tarimurile vulcanice ale Muntilor Calimani.

Profitind de acest weekend prelungit, 19 temerari aflati sub emblema Ursului Trubadur au pornit vineri seara cu acceleratul spre Vatra Dornei, in pofida prognozei meteo potrivnice. Cuseta a inlocuit traditionalul mers in sezut, iar cele 19 nume suna cam asa: Vladimir, Vladut, Livia, Lolek, Andrei, Wizard, Anca, BauBau, Bacea, Iulian, Alinuta, Ozi, Maria, Kilo, Ioana, Claudia, Pancu si doi tipi ale caror nume nu le-am retinut. Debarcarea in Vatra Dornei este insotita de primii stropi de ploaie care aveau sa ne ude, in reprize, pe parcursul intregii zile de simbata. Un autobuz optzecist, tocmit de Lolek, ne va duce pina in satul Gura Haitii de unde va incepe ascensiunea catre Stincile Doisprezece Apostoli.

Continue reading

RT – Muntii Tibles, 18-20 aprilie 2009

Aglomeratie mare in Gara de Nord, pentru ca este Vinerea dinaintea Pastilor. Ursul Trubadur a pregatit pentru acest sfirsit de saptamina prelungit cucerirea muntilor Tibles. Va intrebati oare de ce folosesc un cuvint atit de maret cind vine vorba de niste munti cu doar 3 virfuri ale caror inaltimi trec putin peste 1830 m? Veti afla imediat incercarile pe care ni le-au presarat in cale acesti masivi vulcanici.

Poze Tibles (18-20 aprilie 2009)

La 17.33 trenul se smuceste, iar calatoria celor 9 incepe. Vladut, Vladimir, Alinuta, Ozi, Tibi, Diana, Lolek, Iulian si Pancu isi iau in primire locurile in fund. Biletele la cuseta se vindusera demult, desi noi ne procuraseram legitimatiile de calatorie de la Agentia CFR inca de luni. Dezbatem harta Tiblesului, lecturam presa de seara, criticam mizeria care impodobeste peisajele din jurul cailor ferate (si nu numai) – asa trece prima jumatate din drum. Apoi somnul isi imprastie praful prin compartimente si fiecare adoarme intr-o pozitie chircita. Cind ceasul bate 5 AM, ne pregatim sa debarcam in Fiad, remarcind intirzierea de rigoare ~ 40 min. Fiecare isi scoate micul dejun din bagaj, iar personalul CFR de serviciu ne sare in ajutor oferindu-ne o masa.

Se crapa incet de ziua, ne urnim si noi. Coborim usor in drumul national ce strabate valea Salautei, iar dupa 1 km cotim dreapta pe valea Fiadului. De aici indicatorul ne spune ca pina pe vf. Tibles mai avem de parcurs 20 km (dintre care 15 km pe drum forestier, marcaj triunghi rosu), traseu estimat la o durata totala de 8 ore. (Asta poate daca mergi ca un robot, fara oprire!) Dupa 2 ceasuri de mers tragem un popas de somn intr-o poiana insorita. Cu bateriile incarcate, forestierul parca e mai scurt. Ajungem la capatul lui, unde ne angrenam, ca oile, in traversarea unui riulet, dupa stilul „fiecare-pe-unde-apuca”. Bocancii nu iau apa, dar sint pusi la incercare la scurt timp, deoarece drumul ales de primul „berbec” se infunda. Urmeaza, din nou, traversare riulet. Sfirsitul drumului forestier este marcat de izvorul mineral „borcut”, care da o nuanta rosiatica pietrelor din jur.

Dupa aprovizionarea cu apa, urcam pieptis pe un drum de tractor. Lolek se contrazice un pic cu Vladut, incurcam pentru scurt timp traseul, dar rezolvarea este simpla: calea corecta este cea care urca. Iaca dam si de zapada. Dupa prima portiune alba, ne echipam corespunzator: parazapezi, suprapantaloni si caciuli. Iulian alege o cale alternativa pentru abordarea unui deal si se desparte de grup, care utilizeaza tehnica „nirvana ascendenta”. Cei cu bete de trekking inainteaza ceva mai usor prin padurea rascolita. Iesind dintre brazi, zapada ia proportii si deschizatorii de poteca isi cedeaza reciproc onorurile. Picioarele se-afunda, dar poteca razbate. Primul virf o-mie-opt-sutar ne rasare in fata. Este Branul! Mai bagam o scurta repriza de somn in poiana premergatoare ultimului urcus sustinut, ne regrupam si cu Iulian.

Zapada alterneaza cu pietroaiele vulcanice, ne ies in cale si boschetii, dar razbim. Cucerim Branul (1837 m), la aproape 12 ceasuri trecute de la plecarea din Fiad. Daca te uiti in jur poti vedea Muntii Rodnei spre est si Muntii Maramuresului spre nord-est. Urmatoarea ora o parcurgem pe culmi. Pajistele lipsite de zapada au fost impinzite de brinduse, iar norii albi razleti, umflati ca niste baloane de spuma, astern un peisaj ce iti rasplateste urcusul anevoios. Pe virful Tibles, cel mai inalt al masivului (1839,3 m), se afla un Iisus pe-o cruce donata de un anume Cristurean Gheorghe in anul 2000.

In drum spre ultimul mare virf, Arcerul (1834 m), Vladimir, Vladut, Iulian si Lolek iau un avans considerabil fata de restul si, de pe pisc, pornesc la vale pe traseul marcat cu punct albastru spre refugiul Arcer. Ii urmam si noi, dupa ce identificam pe unde au luat-o. Un apus grozav ne insoteste si ne grabeste la vale pe o poteca ce strabate o muchie destul de abrupta. La intrarea in padure sint necesare frontalele. Ghidati de urmele din zapada si de strigatele celor din fata orbecaim printre copaci si ajungem intr-un final la refugiu, sleiti de puteri, cu picioarele tremurind. Ceasul indica 21.30. Trecusera 15 ore si jumatate de la inceputul traseului, ceea ce pentru mine a marcat un record personal.

Topim niste zapada la primus, incingem o supa sau un ceai si ne instalam la etajul cabanutei. Refugiul arata destul de bine, are aproape toate geamurile intregi (mai putin unul care-i burdusit cu pungi de plastic). Sforaiturile apar aproape instantaneu, iar momentul Invierii ne prinde pe toti dormind. Ne trezim pe la 8.30, acompaniati de traditionalul cintec Hristos a Inviat, interpretat cu voci baritone de Vladut si Vladimir. Dupa mici dezbateri, stabilim traseul: curba de nivel la 1500 m, pina trecem creasta. Alinuta, Ozi si Tibi, obositi dupa ziua maraton, prefera sa coboare in Grosii Tiblesului, in directie opusa traseului stabilit.

Sfinta Blagodarie improspateaza padurea din jurul refugiului, iar dupa o poza colectiva, grupul se scindeaza. Eu va voi povesti balaureala ce a urmat pe curba de nivel, urmind ca Alinuta sa completeze istorisirea cu partea lor de drum. Asadar, pornim printre conifere, facindu-ne loc printre craci si ace. Iesind din padure, intilnim omatul gros ce sta cu burta la soare peste grohotis. Traversam prima vale, atenti la capcanele ascunse sub zapada. Jnepeni desi ne-apar in cale si sintem nevoiti sa inotam prin ei pentru a putea trece. Noile tehnici folosite: catararea folosind ca prize arbustii si boschetareala pe zapada. Dupa un ultim pilc de jnepenis incepem coborirea inspre virful Tomnatec (1483 m), pe care decidem sa il ocolim, folosind tehnica „nirvana la vale”. Ne afundam adinc in zapada, uneori cu intreg cracul, dar ajungem repejor intr-un drum de tractor unde observam cu fascinatie urme de urs.

De aici drumul e lejer, trece pe linga o mina aflata de 3 ani in conservare si continua pe linga riul Arcerul (a carui apa, dupa ce iese de sub halda de steril a minei capata o culoare rosiatica). Punem corturile ceva mai jos, pe valea Baicului, la 13 km de orasul Dragomiresti. Vladut porneste un foc care va acompania o poveste turceasca despre Cappadocia, istorisita, in stilu-i caracteristic, de Sultan Vladimir.

A treia zi ne stringem corturile si, dupa un amplu mic dejun, purcedem pe drumul de tara al Dragomirestiului. Norocul ne suride dupa numai citeva sute de metri, cind un padurar cu al sau Papuc ne motorizeaza timp de 6 km. Diana si cu mine am calatorit in bena, peste rucsaci, de unde am putut vedea, cu usoara tristete, cum Tiblesul ramine falnic in urma. Restul drumului pina in Dragomiresti il batem la pas, pina ce dam de prima casa, unde stam nitel sa ne tragem sufletul. Abia ce lasam rucsacii jos, ca o femeie morosanca iese din batatura si ne intimpina cu oua rosii, pasca, drob, cirnati, chiftele, tuica si Izvorul Viu (un vin de masa imbuteliat, despre care gazdele ne-au zis ca ar fi facut la ele in curte ?!). Degustam, mincam si ascultam povestea domnului Ion Doroftei (barbatul familiei), de la care aflam ca pe tatal sau il cheama Ion, pe sotie Ioana, iar pe unicul lor fiu, plecat la munca in Franta, … ati ghicit, tot Ion). Barbatul de 52 de ani suferise un accident de munca in urma cu 3-4 ani, iar un malpraxis al unui doctor din Borsa a transformat o simpla ruptura de ligamente intr-un necaz pe viata.

In Dragomiresti, o asezare cu 3000 de locuitori transformata in anul 2004 in oras, se mai poate vedea portul traditional maramuresean, in ciuda faptului ca majoritatea baietilor tineri pleaca la munca peste hotare – lucru ce explica abundenta masinilor „de fite”, majoritatea cu numar de inmatriculare strain. Diana, Lolek si Iulian au vizitat Muzeul Tarancii si au achizitionat mici suveniruri.
Urmind drumul judetean 186 cu speranta ca vom opri vreo ocazie, parcurgem pe jos toti cei 7-8 km pina la gara Iza, traversind orasul Salistea de Sus (da, inca o comuna devenita peste noapte oras). Pe drum, localnicii ne ofera oua vopsite, cozonac, bere facuta in casa si cornulete cu gem. Acceleratul ce vine de la Sighetul Marmatiei pune capat povestii maramuresene si ne aduce inapoi in Bucurestiul gri.