Acele Morarului, 16 – 17 august 2008

Planuisem de vreo doua saptamani sa mergem pe Acele Morarului si spre ultimele zile inainte de week-end s-au definitivat cetatenii cu drept de vot – Harcioghes (fin cunoscator care ca mai in toate cazurile “a mai fost de cateva ori”), Hike, Lollek, Lucian, Leonidas (Decebal?), Adina si eu (Babu). Sambata de dimineata ne strangem in doua masini si o luam copacel spre Valea  Prahovei. Ajungem in Busteni in jur de 8 si dupa o scurta aprovizionare de alimente, hidratante (se stie) ascundem masinile la umbra Caminului Alpin, suim rucsacii in spate si ne asternem voiniceste la drum. Unii fac rapid inca o pauza multumita unui litru de iaurt Zuzu consumat pe drum. Dureaza ceva, insa din abundenta de statii una e la dansul si ne asigura ca e ok. Pornim pe triunghi rosu si o scurta pauza de hidratare la stana din Poiana Costilei, bucuria Dlui. Harciog, la 5 m de un ciobanesc din fericire ancorat.

Intram pe banda galbela pe Valea Cerbului, soarele incepe sa arda, aflam telefonic despre Cretzu ca e pornit sa faca Costila – Galbinele insa bajbaie intrarea. Ne abatem pe dreapta si incepem sa urcam pieptis, incepe sa adie si vantul, eu ma bucur ca ne mai racoreste dar Dl. Harci imi taie avantul si imi zice ca e nasol, nu e bine sa bata vantul sus. Unii mai inainte, altii mai inapoi, dupa lene sau vioiciune incepem sa cuprindem curbele de nivel ca o turma de oi fiecare “pe aici” sau “ba pe’aici”, Harciu toropit de caldura ne priveste resemnat, face calcule in cap, da cu virgula si se asterne in iarba “nu stiu, faceti cum vreti”. Cu chiu cu vai ne zice drumu bun o iau cu Lolek pe coborare o panta scurta cu grohotis, facem stanga urcam iara o luam dupa ceilalti care pe unde a apucat si continuam in sus pieptis.

Ajungem intr-o sa, la intrarea in Creasta Ascutita unde bate rau tare vantu si incep propuneri de amanare datorita naturii potrivnice. Stam vreun sfert de ora, ba mai sta ba o ia din nou. Hike o sterge miseleste inainte, o iau si eu dupa el si traversam fara probleme Creasta Ascutita, vin si ceilalti, ajungem din nou intr-o sa in care vine momentul sa ne echipam, mai mult sau mai putin hotarati, vantul sufla sa ne fure din loc. Hike o ia inainte la liber ma avant in urma lui, in spate ceilalti se leaga in coarda cu Lucian cap si pornesc trenuletul care ne sufla aburi in spate la fiecare pas. Ajungem sus pe Acul Mare, vantul bate zdravan, ceasul e mult impotriva noastra (trecut de 3) si Harci, Stefan, Adina, Lollek si Lucian decid sa coboare cu intentia ca a doua zi sa abordeze situatia in sens invers.

Dupa cateva scurte indicatii de traseu de la Harci (ultimele vorbe ca incepem pe creastra 3 lungimi), ma ratoiesc cu Hike – care merge primul cap, abuzez de calmul sau nativ, imi leg repede un opt de ham si o sterg pe creasta ingusta ca naiba, o iau patruped in stil bebe, regrupez, ajunge si Hike imediat. Schimbam sensul, regrupam iara. Ii vedem pe alti 3 temerari asediind Acul Crucii. In fata usor spre stanga pare ca muchia continua, cum e randul meu o iau inainte dar incepe sa arate dubios si dupa vreo 30 de m se impute rau treaba, daca aveam batista incepeam sa o flutur. Muchia e fioros de ingusta si friabila cu cioturi mari intre care tre sa pasesti larg, buclele clopotesc toate la brau in lipsa acuta de pitoane. Nu–l mai vad pe Hike, de auzit nici vorba asa ca facem uz de statii. In stanga jooooos de tot furnicaresc pe curbe de nivel colegii si orice miscare gresita le-ar pravali in cap ploaie de pietre. E de ajuns; fac apel la cetatenii care de acum au regrupat pe Acul Crucii si imi indica urgent cale intoarsa si rapel catre sa. Ajung inapoi cu un sentiment de hamster experimental si Hike identifica fara probleme mai jos pitonul de rapel. Imi creste pulsul cand imi simt cele 106 kile atarnate de sfoara si cu pasi marunti ajung jos.

Rasuflam usurati si ne indreptam privirea catre urmatorul obstacol – Acul Rosu. Cu un ochi inchis si cu celalalt privind tamp deschid sertarul cu indicatiile Dlui. Harci care zice ca asta e cel mai usor – se face prin stanga. Hmmm, e de bine;  caci chiar in fata se ridica un perete urat, la baza e infipt un piton si langa e mazgalit rupestru “Naluca 6A” (no fuchin’ way). O luam pe pipaite pe o potecuta si undeva pe la mijloc Hik se avanta in sus, urca, urca si se tot mira ca nu gaseste piton. Ma intorc un pic inapoi pe unde mi se pare mai sigur (yeah right… e expus de trag dupa mine o cireada de iepuri) catar si eu, ajung pe o piatra cat de cat confortabila. Hike o ia si mai sus si ca sa vezi – tot nu-i nici un piton. Decide intelept sa coboare, io iau peretele in brate de parca nu ne-am vazut de juma de an de frica sa nu-mi ploua Hikeri in cap, si injurand o luam in jos nedumeriti (concluzie de retarzi – inseamna ca asta nu se face ) ajungem in zona Acului Crucii.

Pe Zambil il mananca rau si o ia prin primul horn care-i iese in fata, ajunge sus – ce chestie, nici un piton. Io incep sa stuchesc nervos “inseamna ca nu-i p-aici” mai fac cativa pasi in fata, nu ma uit in stanga nici daca ma bate pe umar Eva Herzigova si in dreapta sus zaresc un piton – pulsul se regupeaza dar imediat il vad pe Hike ca un cotoi agitat care nu stie pe unde sa coboare de pe sifonier. Imi schimb parerea despre D’soara Herzigova – arata mai bine plutind deasupra haului decat hik vanturand coada deasupra haului – Eva e fictiva, treaba asta e sigura. In sfarsit, ajunge jos, o ia inainte, ma asigura si pe mine sus pe sifonierul care trebuie, regrupam dupa care abordam Acul Crucii – treaba care tinde gratios la verticala insa cu prize generoase. Ajung sus, si vad ca am fost asigurat la un anou trecut peste un bolovan; probabil primul gand de a asigura de stalpul crucii a fost rapid knock-out-at de simtul tactil – se hatana ca un dinte de lapte. Toate bune si frumoase, ne revine zambetul cand gasim pitoanele de rapel burdusite de cordeline, le alegem pe alea mai noi, eu ma zelbuiesc intr-un piton secundar si ma astern omeneste sa-mi vina randul la rapelat.

Dupa nici doua minute Hike hotaraste sa schimbam doua vorbe “Aaa…Babau – avem o problema!”. La mine se lasa ceata instant si simt cum imi creste parul prin casca – nu-mi prea imi aduc aminte sa mai fi inceput asa discutia. Vantul i-a luat coarda si a agatat-o in niste cioturi de piatra si e blocat in fata unui perete vertical fara prize si cu perspective canci. Izbutesc sa ma uit in jos si ii vad doar fata zambind. Sunt intr-un balcon lat de mai putin de-un metru si ultimul lucru care l-as face ie sa ies din zelb sa vad si restul. Il cred pe cuvant cand imi zice ca ie nasol si incercam rapid sa gasim solutii – el imi recomanda sa cobor pe coarda fixa mai jos vreo 5 m unde ie agatata coarda (deja ma pieptam peste casca) eu in schimb ii recomand sa iasa din zelbul in care se asigurase intre timp, cu o mana sa faca tractiuni, cu cealalta sa-si elibereze coarda din pietre si cu cealalta sa rapeleze…. la naiba, or fi alea doua pitoane infipte bine dar 106 kile + motanu incaltat egal…urat gand!  HIKEE!! INCEARCA SA TE RIDICI IN COARDA!!  Dupa vreo 10 minute treaba incepe sa miroasa; e clar – trebuie sa ma despart de stanca mama; cu o privire de copil care i s-a furat portocala ma dezleg din cordonul ombilical si scrasnind din dinti fac un prusic dintr-un anou si o iau in jos spre starea de avarie. Descatar pana intr-un alt balcon, eliberez coarda cu mana dreapta (cu mana stanga storceam apa dintr-o priza). Hike coboara ok, mie imi trmura mainile si nimeresc greu urechile reverso-ului. Ajung si eu jos si respiram usurati – a trecut si asta; nu mai e mult.

Urcam fara probleme pe Acul de Sus traversand seaua unde iese Rapa Crucii. In fata se deschide o creasta lunga dar destul de ok – mai mersesem odata pe ea – doua lungimi cu pus balustrada. O iau repede inainte – naiba sa le ia nu am mai gasit nici un piton sa pun vreo bucla. Ma pun sa mulinez la coarda cat se apropie  Hik; la fel si a doua lungime. Facem vreo doua poze in apus cu luna si releul Costila in spate – am scapat, asta a fost. Urcam batraneste, pe drum statiile bazaie in ungureste, calculam noi ca ungurii ar trebui sa fie departe de aici, ridicam din umeri si ii dam inainte.

Ajungem la Omu – multa voie buna, petrecere in toi, Dl. Harci vesel peste masura, mancam ceva, mergem la cabana si bagam niste ceaiuri – ne intalnim aici cu Rodica si Cristi. Apare si Lollek care chiuie de surprindere, dintr-un sac de dormit se aude bolborosind maghiareste (Aha! Aici erati !). Schimbam doua vorbe, il trezim pe Hike ( ) si mergem sa cautam loc de dormit. Rezolvam si aspectul asta si ne indreptam spre nani tinandu-ne prieteneste la brat.

A doua zi am ales sa coboram pe Creastra Balaurului – vreme frumoasa, privelisti superbe si de o parte si de alta, veselie mare, contact cu fortele divine – cine vorbea de bine pe altcineva hopa in fund baldabac in vegetatia ca o jungla! Unul dupa altul ne-am furat-o toti, gratie gandurilor frumoase care ne nutreau si am ajuns in final la Gura Diham. Hike si Leonidas s-au dus sa recupereze masinile de la Caminul Alpin (multumim!) si am sters-o in tromba in coada lunga de praf (scuze celor iesiti la picnic dar Dl. Harci avea urgenta mare). Am ajuns in Bucuresti mai bine ca niciodata, trafic lejer. Ne-am despartit la Piata Victoriei gandindu-ne deja la urmatoare regrupare dintr-o sambata viitoare.

Sa ne vedem cu bine!

Babau

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *