M-tii Sureanu 6-8 iunie 2009

Poporul: Vladut&Livia, Cip&Raluca, Leo&Adina, Hike&Monica, Andrei&Magda, Iulian&Sebe,  Alis, Dan, Lollek, Vali, Bacea

De Rusalii au dat guvernantii verde la popor si cum puteam sa nu profitam de ocazie pentru a face o tura mai vanjoasa?  Ne-am strans vreo 17 insi si am pornit spre Petrosani.  

Consultand mai multe site-uri meteo cu zile inainte de tura nu vedeam decat prapad in toata tara: nori grei, ploi sigure, chiar averse. Ca sa nu stric cheful oamenilor inscrisi in tura il bateam la cap in privat pe Vladut ca ce o sa ne facem noi cu vremea aia rea pe cap?  Vladut care pe langa a fi un pasionat de geografie, e si student eminent al numitei discipline pe la Universitate, ma linstea intelept de fiecare data:  “Femeie, nu mai bate campii! Nu va mai uitati pe site-uri de rahat! Prognoza nu poate fi stabilita decat cu 24 de ore inainte si asta iti va spune orice meteorolog.”   Dupa tura asta am invatat ca intr-adevar prognoza meteo trebuie cautata cu 24 de ore inainte  si, de preferat,  pe bietul nostru INMH, care  de bine de rau, face treaba buna in general.  In particular o mai scranteste, dar pentru asta exista o explicatie perfect valabila: vremea la munte-i mereu schimbatoare: ici e soare, dincolo da cu lapovita.

Spre Petrosani exista un Rapid la 11:50 seara, la care majoritatea si-au luat bilet cu cateva zile inainte pentru a avea locuri in acelasi vagon. Eu am asteptat sfantul salariu pana joi seara, cand am intrat fericita in posesia biletului, acum fiind treaba hotarata ca merg la munte.  In bunul obicei ne-am intalnit la casa de bilete de la clasa a doua si  dupa ultimele cumparaturi, am purces spre tren, ei in vagonul comun, eu singurica printr-un compartiment ratacit din alt vagon.  Dar am mai avut si alti rataciti prin tren….asta e, daca nu iei bilet cu gasca, imparti compartimentul cu strainii.  In sinea mea gandeam ca fiind singura o sa dorm bustean tot drumul…deci intru sa imi ocup locul, dau buna-seara la oameni: un cuplu care tocmai servea niste meniuri KFC (si ciuda mi-e ca ei nu cunosteau principiul de share), o tanti silentioasa si inca o mamica si fetita ei. Teoretic trebuia sa dorm..Practic m-am zvarcolit in chinuri: fetita aia minunata a vorbit toata noaptea, fara incetare…imi dadea clasa, ce mai! Mami cand ajungem la munte? Mami aici e ca in Austria? Cat e de lung un tunel? Aici sunt munti ca in Franta? Da mai e zapada? Mami uite un tunel!  M-a tampit de cap copilul ala. Dimineata eram buimaca: numaram minutele sa ajungem o data.

Petrosaniul ne-a primit cu ploaie rece si, pe langa oboseala,  m-a prins si depresia ca aia cu traznete si fulgere au avut dreptate. Prin ploaia aceea  cautam un microbuz care sa ne duca in Petrila, eventual mai departe.Pana la urma facem cum facem si dam de una bucata rechin cu microbuz (oricum sunt o groaza de microbuze pe langa  gara care fac curse spre Petrila)  si dupa ce ne bagam claie peste gramada cu tot cu rucsaci pornim veseli. Leonidas ia loc langa sofer si il descoase de una si alta, Vladut il asista, din cand in cand ma mai bag si eu in seama primind atentia cuvenita: femeie nu te mai baga in discutii de barbati!

Pentru 5 lei de caciula nenea a fost f dragut si ne-a dus dincolo de Petrila: a intrat pe drumul forestier si ne-a lasat dupa cabana Voievodu, care e cam parasita din ce am vazut noi, chiar inainte de intrarea in traseu.  Forestierul e larg, in stare cat de cat buna…nu a fost vreo problema sa ajunga pana acolo. Ceea ce am admirat e ca la intrarea pe fiecare vale exista cate o pancarta unde scria cu alb pe albastru de ex:” spre V Streminosu”.  Pe drumul pe care am apucat noi scria “Drum forestier Candresu”, de-a lungul paraului cu acelasi nume.

Chiar la intrare pe drumul Candresului sta cuminte pe dreapta o casuta de fan, echipata cu prispa, sopron de lemne, chiar si o remorca ruginita de la muncitorii care taie padurea in sezon.  Se impune pauza de mic dejun, dat fiindca toata lumea e lihnita de foame si ne asteapta drum lung. Ne asezam pe prispa casutei, prin curtea plina de brusturi, pe buturugi si scoatem merindele.  Ploaia am lasat-o in urma demult, prin Petrila…acum e liniste, se aud pasari, nu adie vantul, peste padure inca atarna valuri de ceata care se ridica usor spre inaltimi. Undeva, timid, dincolo de nori se poate ghici soarele, dar mai e pana se va arata in toata splendoarea.  Hike si-a adus mingea de forbal american, asa ca incepe un antrenament de pase cu Leo, numai bun de incalzire.  

Profit de ocazie pentru a socializa cu noii membrii ai ursului: Alis si Dan. Desi nu au mai calcat de ceva vreme pe munte, sunt increzatori ca nu vor avea nici-o problema in traseu. Bineinteles ca timpul le-a dat dreptate, oamenii depasind cu mult asteptarile.
 
Terminam micul dejun si la orele opt trecute pornim agale pe forestier, urcand usor prin padure, cu apa in stanga noastra.  Treptat drumul forestier devine poteca, pe alocuri inundata de parau, dar fara a crea probleme pentru incaltari.
 
Dupa vreo 40 minute Vladut se opreste banuitor.  Valea continua in fata dar pe harta arata ca ar trebui sa o luam la stanga la confluenta dintre paraul Candresu care coboara culmea din stanga si apa Barlogului Mare care se revarsa din fata.  Pe versantul stang  se vede prin padure  o urma de poteca  asa  ca incepem cu fluieraturi dupa oamenii care o luasera inainte , sa se intoarca; Cred ca nu e nimic mai enervant decat sa urci  si sa iti dai seama ca trebuie sa cobori inapoi. Desi poteca inainte pare lina, trebuie sa facem stanga…asa ca sarim sprinteni peste parau si intram in padurea de fag. Ceea ce ne asteapata este o frumusete de panta prostului, la care ne infingem hotarati sa nu facem pauze pana sus. Cu incapatanare o dovedim si dam si de cateva marcaje firave. Marcajul prin Sureanu e rar si usor schimbat fata de ceea ce scrie la carte. Dar deocamdata avem cruce albastra si e bine sa mai vezi una din joi in paste, doar ca sa stii ca esti, totusi, pe drumul bun.

Panta se termina dupa alte 40 minute, cu o poiana mare, deschisa: Saua Bilele; e un inceput al culmii, astfel incat puteam vedea linia ei in perspectiva. Se face si aici o pauza de minge la care se antreneaza toata lumea.

Dar soarele inca nu e sus si oricat se alearga dupa minge, efortul asta nu ne incalzeste ca povara rucsacului. Cum soarele tot ascuns in nori sta si frigul incepe sa intre in oase prin tricourle transpirate, o luam din loc pe culmea Bilele. Candresul ramane in urma si noi urmam linia culmii cand prin padure, cand prin poieni, tot mai sus.  

Dupa inca o ora de mers ajungem la prima stana. Dam binete ciobanului si punem de o pauza pentru stabilirea urmatoarei tinte in program. Cainii, pazitorii vajnici ai oilor ne lasa repede in pace si baciul ne spune ca mai avem cateva ore pana pe varful lui Patru (2059 m), cel mai inlat din m-tii Sureanu.  

Inca e nor, in fata noastra e culmea cu o panta mai indrazneata, in spate déjà avem panorama Parangului, cu palnii de zapada pe vai.  De aici inainte ne rasfata golul alpin, poteca nu se vede, dar stim ca urmam linia culmii care e destul de clara. Serban, Iulian iau avant si se misca mai repejor, Restul urmeaza tinand pasul cu ei; in spate ramane grupul mai lent. Avem pana deseara sa ne atingem tinta: cabana Sureanu. Ce atata graba?

Pe masura ce urcam norii incep sa se destrame, se vad ferestre de cer si intr-n final, mult asteptatul soare. E un aer atat de curat incat simt ca imi inunda intregul corp. Peste tot e verde…din loc  in loc rasar stanci  pingmentate de galbenul lichenilor si  incrustate cu argintiul de mica. Raman in urma cu Raluca si Cip, e prea frumos ca sa ma grabeasc. In dreapta se vede Cindrelul, Lotrul… imi amintesc pe unde am balaurit iernile trecute. Cip enunta ca in Lotru sunt multi ursi…si eu ii dau dreptate stiind ca acolo am vazut cele mai multe urme pana acum.  Din urma ne prind Monica, Hike, Leo si ne depasesc usor. Nu, inca nu am de ce sa ma grabesc. Vorbim de concediu, Raluca imi spune de ture pt septembrie si august…creasta Fagarasului…Suna atat de bine… mai ne oprim la poze…In dreapta vedem lacul Oasa, asa cum nu am apucat sa il vad in tura terminata prematur la Cinaia alaturi de Lolek, Alinuta, Punky si Cosmin. Ne odihnim, tragem de timp…care timp? Avem tot timpul…pana seara mai e mult si uite varful: se vede…oamenii au ajuns. Poteca nu exista…ne descurcam cum putem printre manunchiurile aspre de iarba. Avem strajeri pe fiecare galma a muntelui: momai inalte si elegante, din roci subtiri de sist.
 
Dupa 2h jumatate, pe la ceasurile 1:20, suntem toti pe varful lui Patru. Vantul bate de ne ingheata spatele asa ca mergem la 10 m sub varf si ne intindem pe iarba la soare precum soparlele.  Punem de un somn vreo 30 minute…cate un nor mai trece pe sub soare si o data cu el frigul ne zburleste pielea, dar in rest e numai perfect.  Vladut e cel care ne urneste din loc. Vedem harta…mai e ceva de mers, dar de aici exista poteca spre Sureanu si chiar marcaj…din cautarile mele pe net  chiar a fost refacut  de curand traseul de la vf Patru spre cabana pe BA  gratie eforturilor  cercetasilor .

Incepe o coborare lina peste plaiuri intestate de covoare de iarba si paraie vesele. Cate un molid solitar umbreste arar poteca.  In jur se vad stani, ai caror caini, fara ocupatie probabil prin linistea Sureanului, fac cale lunga pana aproape de noi ca sa ne latre un pic, asa de buna ziua.  Soarele incepe sa ne incalzeasca bine, coboram spre linia padurii, dincolo de care, spre nord, se vede varful Sureanu.  Poteca se transforma in drum forestier si o masina de teren aflat in croaziera prin zona, ne da de inteles ca si cabana e in apropiere.  

Ne oprim in saua  dinaintea drumului spre cabana: Iulian si Serban  au alt plan; crezand ca  traseul de-a doua zi e cam lung pt picioarele noastre vor sa  scape de surprize neplacute si aleg sa  mearga mai departe spre  vf Sureanu, urcand iar in culme , unde vor dormi si  implicit le va fi mai usor a doua zi;  Mai incercam sa ii convingem sa vina cu noi  dar  sunt destul de hotarati: ne dam ziua buna si  noi pornim spre  cabana, unde ajungem destul de repede, 30 minute.  

Cabana Sureanu, este de fapt un complex de vreo 4 cabanute sanatoase, destul de curatel, aflat in administrarea MApN-ului deocamdata. Cazarea e 10 lei de caciula si nu e musai sa faci rezervare inainte…nici nu prea ai cum pentru ca semnalul pt mobile e slab in zona. Eu cand am incercat si am sunat la unitatea militara care se ocupa de  cabana  mi-au spus sa mergem acolo ca gasim loc noi si asa a fost.
 
La cabana se poate ajunge si cu masina pe un drum forestier pietruit care urca dinspre Lacul Oasa: toti in afara de noi venisera cu masinile, ca e cam greu sa cari atata bere in spate.  Am mancat afara pe masuta pana am facut aranjamentele pentru cazare, apoi am urcat bagajele in camera.  

Cu burduful plin am facut o mica plimbare pana la Iezerul sureanu aflat la 10 minute in spatele complexului.  Ne-am intors la cabana si a urmat o partida de fotbal american in toata regula cu arbitrii scrupulosi, jucatori implicati si razboinici, antrenor, strategii, scheme, urlete de bucurie si de disperare…meci in toata regula.   La caderea serii ne-am retras la somn si nu stiu pe unde a trecut noaptea.

A doua zi ne-am trezit dis de dimineata, am mancat in graba, am strans bagajele si ne-am asternut la drum cu pas hotarat, stiind ca va fi mult  de strabatut. Am facut cale intoarsa spre poiana unde ne despartisem in ajun de baieti, cotind apoi spre nord spre culmea de unde strajuia varful Sureanu (2059 m), traseul pe Triunghi Rosu pe care eram noi ocolindu-l. Nefiind padure toate marcajele sunt pe stalpi si pana in saua Sinca este bine marcat. Prima parte este mai abrupt dar o data ajunsi pe culme, se coboara si urca alternativ pe mututoaiele rotunjite.  Peisajul e deschis pana hat departe:  Parangul si Retezatul par la o aruncatura de bat. Pe langa poteca iarba e intesata de nasturi florali aurii. Am fi putut merge desculti dc nu aveam cogeamitea rucsacii.  Ghicim stanele din jur dupa latratul cuminte al cainilor, acelasi peste tot, fara sa simti in maraituri iminenta unei muscaturi.  

Am trecut destul de repede de Gropsoara si varful Negru. Pana in saua Sinca apa se gaseste des, asa ca am stat bine cu hidratarea. In sa ne-am bucurat si de spectacolul oferit de aparitia unei herghelii de cai, niste exemplare cum numai in zona de munte se vad si mai rar la campie. Singuri zburdand prin imensitatea pustiului, expresie perfect eligibila a libertatii.  Am facut o pauza buna la troita aflata in sa, mai ales ca era vremea pranzului. TR urma culmea din dreapta cum privesti in directia de mers, desi noi stiam ca Sarmisegetuza este spre stanga. Harta nu se mai pupa cu terenul.

Baietii au gresit drumul si au avut incredere in triunghiul rosu care i-a dus spre Prislop. Dar au avut noroc cu niste oameni de suflet aflati in zona cu Aro-ul: i-au adus inapoi in traseu, ba chiar pana proape de varful Godeanu, aflat la vreo 2 ore in fata.
 
Deci dupa dezbateri cu busola si hartile in brate am luat-o pe drumul forestier care se vedea spre stanga…marcaj nu mai exista, dar se vede drumul f clar. Coboram  spre linia padurii, apoi urmeaza un urcus sanatos  pe curba de nivel  din Steaua Mare (1730 m) , apoi pe Steaua mica… nu prea mai avem apa, caci daca in prima parte erau izvoare peste tot, dupa saua Sinca, nu mai dam de nici-un izvor, probabil stau ascunse mai jos prin padure, stiute numai de ciobani.        Pe la ora 2 am facut o pauza de masa,  rastimp in care ne-au prins din urma niste KTM-isti care dormisera si ei la Cabana; oamenii s-au mirat ca am ajuns asa repede pana acolo, mai ales ca ei nu prea ne dadusera sorti de izbanda.  Mergem mai departe, culmea se ingusteaza, dar drumul de pe ea tot ramane practicabil  pt masini, dovada stand faptul ca ne-am intalnit cu cei care ii ajutasera pe Sebe si Iulian; ne povestesc cum i-au ajutat sa regaseasca drumul, dupa ce ratacisera traseul.  Era interesant cum toti oamenii pe care i-am intalnit in ziua aceea , ciobani, soferii, taranci cu merinde pt stane, se intalnisera si cu ursii nostri temerari, care lasasera vorba oriunde sa stim ca sunt bine.
Ma gandesc ca asa se transmiteau vestile in vechime si e un sistem destul de eficient dc poate functiona si in pustietatea asta.
 
Ne-am intremat cu o mini siesta si ne-am continuat calatoria pe culmile blande ale Sureanului. Dupa Godeanu (1656 m) urmeaza culmea Muncelului unde noi urma sa coboram pe o poteca spre sud, la Sarmisegetuza.  Din nou harta si terenul nu se potriveau, caci tot versantul era taiat in lung si-n lat de drumuri forestiere aparute de curand in urma exploatarilor din zona. Eu m-am aventurat si am intrebat alti KTM-isti  gasiti pe acolo, care mi-au dat un itinerar de urmat dar Vladut a considerat ca mai bine bagam o nirvana dupa flerului lui, pe diagonala Muncelului.  Din nirvana respectiva am dat peste o poiana si de acolo peste o potecuta care ne-a scos fix in marcaj  banda rosie (BR). Marcajul  coboara prin padure,  taie un  drum forestier  si continua  descendent mai departe prin padure.  Eu si Laura fiind inainte, cand am iesit in forestierul pietruit am crezut ca trebuie sa il urmam la vale, ceea ce nu e bine asa ca ne-am intors dupa vreo 5 minute.  Noroc cu Vladut care ne-a strigat din lastarisul de la marginea drumului. De aici se coboara culmea Caprareasa, care desi are marcaj si poteca, uneori sunt inundate de vegetatie si lasa impresia unui dead end, cum ni s-a intamplat noua la nici 100 m de cetatea Sarmisegetuzei.  

Din hatisuri am dat direct in cetatea ancorata de trecut prin pietrele antice si formele ei misterioase. Prima opire a fost la izvor, apoi am facut turul ruinelor…cel mai mult m-a  impresionat drumul pavat, mi se pare o mare realizare pt civilizatia de atunci.  Paznicul ne-a anuntat ca baietii trecusera pe acolo cu o ora jumatate inainte si bafta a facut ca sa gaseasca o masina in care au avut loc spre Simeria,  asta la timp pentru a lua un tren spre Bucuresti chiar in seara aceea.

Am iesit din cetate si am pus corturile langa zidurile ei roase de vreme. Baietii au aranjat de un foc , de la binevoitori am facut rost de bere si am stat la povesti pana la ceasurile 10 trecute. Noaptea de data asta pt mine a fost un chin: fiind proaspat innoita cu una bucata cort de o persoana am zis sa il testez in tura asta; numai ca am stat cu spaima in suflet pana in zori, gandindu-ma la lighioanele care misunau in jur…ma ajuta si un pars chitibusar care se  misca in continuu pe langa tenta mea, chitaind destul de dragalas, dar inspaimantator pentru mine  la momentul  acela intunecat.

A treia zi, in formatie eu Raluca, Cip si Dan am pornit mai devreme decat ceilalti, la 6:30, stiind ca ma misc mai incet: atat eu cat si Ralu aveam picioarele purtatore de basici. 15 km de facut pana in Costesti (dar ca sa fim mai exacti citez din Lollek : “erau 16 km dupa tablita + 37 de stalpi de electricitate la fiecare 100 m…pana la poarta cu dacii si primu bar din Costesti care la randu lui era aflat la 1,5 km de centru si popasu dacilor”). Am mers destul de lejer, am palavragit cate-n luna si in stele, Cip ne-a povestit aventuri din tineretile lui, Dan era obosit si se rezuma doar sa asculte cuminte.  Pe la 11 am pasit veseli la prima bodega din Costesti si am intrebat de o bere Hategana care a venit imediat si de o masina. Oamenii s-au cam crucit cand au auzit de unde venim. Nenea de la bodega a zis ca are drum in oras Simeria si ne duce. Gata eram rezolvati, ne-am asezat tacticosi la masa sa ne savuram oboseala si licoarea…desi nu sunt fan bere am baut ca pe suc partea mea de Hategana.

Dupa vreo 20 min, spre surprinderea mea au inceput sa apara oamenii nostrii, mai intai Hike si Lollek care au declarat ca au bagat turbo, ca si ceilalti. Laura care avea aceiasi problema cu basicile se razboise din greu cu propriul organism: “De ce ma durea mai tare basica, d-aia ii dadeam si eu mai tare la pas!”   S-au adunat toti , si-au luat si ei o mica pauza, am vb cu nenea dc e cumva vreo solutie sa ii ia cineva , dar nu avea cine; Solutia de rechin e sa mergi la Popasul Dacilor, un  birt mai acatarii din centrul localitatii si sa intrebi acolo.  Pana la birt mai aveau vreo 2 km.  Nenea de la bodega ne-a pus cu bagajele in masina si in 30 de minute eram in gara din Simeria (50 lei tura de agrement), unde prima grija a fost sa luam bilete. La 10 minute au ajuns Magda , Livia si Alis care fusesera blagoslovite cu  ia-ma nene  de Cel de Sus. A urmat alimentare cu mancare de la un magazin din apropierea garii. Apoi am asistat la un lung sir de conversatii dintre fete si barbatii lor ramasi in Costesti pana au gasit  masina, si apoi  alergatura la viteza  pana in gara temandu-se sa nu piarda trenul care era la 12:04.  Andrei ii spunea mereu Magdei sa tina loc la coada de bilete pt cand ajung…dar unde sa tii coada ca nu era nici un calator la casa! ;)) Era pustie gara. Masina poporului a ajuns cu scart la gara, au navalit in interior la bilete si apoi, o data biletele luate, toata agitatia s-a evaporat, lasand loc de caterinca, foame si lene.  Dupa toata graba sa ajunga la timp, acceleratul a avut intarziere de vreo 20 minute.

A urmat un lung drum pe tren, timp in care am jucat canasta si yams, am dormit, ne-am plimbat dintr-un compartiment intr-altul, am admirat pozele din aparate,etc.

Concluzii? Sureanu se face o data si iti ajunge pentru toata viata, iar o tura asemanatoare iarna probabil e killer. O fost fain! 😀

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *