Aventuri in Iezer 29 – 30 noiembrie 2008

Week-endul asta era special deoarece lega 3 zile si se putea merge intr-o tura mai deosebita. Cu Furnicar si Harciog facusem planu demult sa mergem pe Muchia Dragusului, in Fagarasi si asteptam cu nerabdare sa plecam, dar evolutia ninsorilor in ultima vreme a faramat planul. Riscul de avalansa era ridicat si nimeni nu avea chef de eroisme. Asa ca am analizat situatia incercand sa alegem cea mai buna solutie de a parcurge week-endul acolo unde e cel mai frumos – la munte. Valea Prahovei am exclus-o din start – prea multa aglomeratie ori cu tren ori cu masina, juma’ din populatia raionului va migra in directia aia. Retezat era departe si oricum mai era o data in plan pentru luna asta. La un moment dat a aparu ideea de a parcurge creasta muntilor Iezer-Papusa; iesire usoara pe autostrada, mergea la 3 zile, risc 0 de avalansa. Nimic deosebit legat de traseul asta, in conditii de vreme buna, numai ca lucrurile nu aveau sa decurga asa. N-am mai stat mult sa cautam alternative – asta parea cel mai ok (cascavalul se mutase si cea mai buna solutie este sa te muti dupa el ). Am plecat sambata dimineata cu masina si cu tot cu ploaia de pe autostrada in jur de 10 eram la Cabana Voina, punctul de plecare in traseu.
 


Cu alimente ne-am aprovizionat la niste alimentare din Campulung, printre altele si cu niste peste marinat in ulei condimentat. Planul detaliat era sa parcurgem in prima zi creasta pana la Crucea Ateneului si de acolo sa coboram in dreapta catre refugiu sa inoptam iar adoua zi sa urcam din nou in creasta si sa continuam pana pe Vf. Papusa 2391 m, coborat / inoptat la Cabana Cuca. Am baut repede cate un ceai la cabana, eu am mancat si conserva de peste marinat (ma rog, continutul) am aruncat rucsacii in spinare si ne-am pus la drum – banda rosie, prin stanga cabanei. Traseul e un urcus prin padure in jur de o ora pana ajungem la o stana unde facem pauza. Vremea era ok ningea tacut ca-n povesti. Pe mine ma urmarea rau conserva aia, fusese cam sarata si acu mi se parea ca si apa minerala din rucsac e sarata. Asa ca daca tot aveam pirmusul la mine ce-ar fi sa fac un ceai sa inec pestele din stomac (proasta alegere, pestele se simte cel mai bine in apa si avea sa ma urmareasca tot traseul). Am lungit ce-i drept cu vreo juma de ora pauza cu facutul ceaiului, ne-am hidratat si am pornit din nou la drum. De la stana mai urmeaza un urcus de vreo juma de ora dupa care se iese in creasta; in fata urcusuri coborasuri alene. Incepe sa bata vantul si sa ninga din ce in ce mai tare – nu ne speriem inca mai avem cateva ore de lumina si ne miscam destul de repede. Se lasa si ceata si incepem sa avem dificultati in identificarea marcajelor. Odata cu lasarea serii treaba se impute rau ca viscoleste ca naiba, temperatura scade, ace de zapada ne ataca fetele si inaintam tot mai greu. Ne oprim sa punem frontalele si in cateva minute facem cunostinta cu
teribilul fenomen – white-out (desi noaptea s-a lasat, tot ce vedem in lumina frontalelor e alb fara nici un contur). Schimbam doua vorbe si deja ne gandim la bivuac daca nu razbim.. Mergem insa in continuare, Lucian in fata, urmat de Daniel si eu in urma straduiandu- ma din greu sa nu pierd contactul vizual cu lumina frontalelor lor. Vantul bate tare – nu stiu cu cati km/h, dar simt ca ma darama din picioare. Lucian ii da hotarat inainte si cu o intuitie fantastica mai descopera cate o momaie, inca una si inca una. Singurul reper de orientare pana la cealalta cred ca e directia din care bate vantul, altfel nu imi imaginez. Ajungem la doua momai ca niste straji si colegii recunosc in ele un reper important, apropierea de Crucea Ateneului (locul ce marcheaza cu aproximatie finalul primei jumatati ale traseului; de la el se mai parcurg cca 100 m dupa care se coboara catre refugiu). Trecem printre ele si continuam drumul in usor urcus straduiandu- ne din
rasputeri sa descoperim in viscol silueta Crucii. O tinem asa vreo 45 de minute fara nici un succes… E nasol; probabil am trecut pe langa fara sa o vedem dar in viscolul asta, doar norocul ar putea sa ne-o arate. Nu mai gasim nici un altfel de reper, momaie sau marcaj si realizam ca ne-am ratacit. E inutil sa ne consumam energia cautand acul in carul cu fan asa ca ne intoarcem pana intr-un punct in care Daniel retinuse un loc bun de bivuac. Nu avem alta cale de iesire. Incepem sa sapam in zapada cu picioarele, cu mainile, cu pioletii, si reusim sa incropim un adapost cat de cat. Nu ne facem griji – suntem toti echipati cu izoprene si saci de puf. Ne miscam cat putem de repede si tinem cat putem de strans orice obiect de echipament sa nu ni-l smulga vantul. Ma cam chinui sa umflu thermarestul, suflu pe langa ca am buzele inghetate si le strang cu degetele in jurul valvei scotand in acelasi timp un fel de suierat care-l baga in sperieti pe Harciogu
crezand ca e vreun animal salbatic. Arunc repede in sac o punga de napolitane si o ciocolata, trag fermoarul la maxim si sugrum gura de aerisire pana la 5 cm. Lucian ii injura de zor inca vreo 20 de minute pe rusii de la Bask ca i s-a blocat fermoarul si sta in plin viscol, io cu Harciogu clantanim dintii incercand sa prindem ceva caldura. Strang si mai tare snurul dar chiar si printr-un orficiu de 1 cm intra zapada la greu si ma chinui sa respir. Harciogu ii da din greu cu sa moara c.. si fu… m.. masii ca nu poate nici el sa respire si are sacu plin de zapada. Dupa vreo ora cred ne oprim din tremurat dar sacii incep sa se ude de la zapada intrata clandestin si topita de caldura firava ce reusim sa o degajam. injuraturi la greu din toti 3 sacii. Harciogu “de ce n-am stat io acasa”…  “zice-ti bah ceva hai sa vorbim ca parca-s singur aici”… mie mi se pun carcei unu dupa altu si strang din dinti mai mai sa-i sparg. Reusesc sa deschid punga
de napolitane. Harciogu si Lucian incep sa-si aline suferintele gandindu-se la cum sa se razbune pe mine ca din cauza ceaiului de la stana am ajuns aici. Io ironic le-o tai “n-am timp de voi – mananc napolitane”. Simt sacul ud in toate partile si colegii se plang ca ai lor sunt la fel. Zapada se depune printre noi si probabil ca a ajuns si intre saci si izoprene ca e frig din toate partile. Harciog incropeste injuraturi cu sforaituri (nu stiu cum reuseste). Trec asa 4-5 ore chinuitoare. Scoatem nasu afara – cerul s-a mai limpezit si hotaram ca nu mai e de stat pana dimineata. Iesim din saci si strangem cat putem de repede, Lucian renunta la izopren  – e ingropat mult sub zapada si nu mai are rabdare sa-l dezgroape. Pleaca cu Daniel in recunoastere. Eu raman in urma sa desulflu salteaua. Langa noi undeva era un stalp de marcaj, dar cu alte semne decat cel pe care trebuia sa fim noi. Cei doi orbecaie in fata cautand traseul, io merg ca un sobolan pe urmele lor ii ajung in vreo 10 minute si nu identificam nici un semn. La un moment dat (culmea norocului, undeva acolo cineva e mai presus de papusele si andrele) ne trezim in fata fix cu indicatorul spre refugiu, rasuflam usurati si incepem sa coboram. Dupa 45 de minute de tatonare reusim sa ajungem la refugiu si ne bagam repede inauntru. Io nu mai rezist cu stomacul si schimb mediul natural al pestelui cu zapada undeva langa refugiu. E frig in draci si inauntru dar macar e adapost. Mancam ceva, punem de-un ceai si nici unuia nu-i vine sa se bage in saci uzi. Dupa vreo ora cedam si tragem la somn.
Dimineata soare puternic, temperatura in refugiu nu a fost peste 0 ca tot echipamentul e plin de zapada exact cum l-am lasat la culcare. Afara bate vantul puternic dar e vizibilitate maxima; se vad clar pe creasta atat Crucea cat si indicatorul atat de mult cautate noaptea trecuta. Ne incalzim cu un ceai la primus, strangem toalele pline de zapada si le indesam in rucsaci, parasim refugiul asigurandu-ne ca nu am lasat nimic in urma si ca usile sunt bine inchise si pornim spre Voina pe marcaj cruce albastra. Nici dupa 5 minute fix langa noi se rupe si o avalansa de vreo 50 m de ne mai baga si asta in sperieti. Cascam ochii mari si traversam cat putem de repede zonele dubioase. Ajungem din nou in creasta si de aici respiram usurati – ce-a fost greu s-a dus. Coboram si mai intalnim turisti care urca hotarati spre refugiu, altii se razgandesc si se intorc. Mergem lejer in jos, intersectam drumul de Cuca si in 20 de minute suntem in Cab. Voina inscrisi la
masa la o bere mult asteptata, ciorba si bulz. Afara e din ce in ce mai frig si ne aruncam in masina clantanind din dinti. Pe jos e aproape ghetus dar parcurgem cei 12 km pana in Leresti fara probleme multumita cauciucurilor de iarna. Telefoane de asigurare pe acasa cu minciunele strecurate (acum e bine si nu are rost sa ne mai ingrijoram parintii) ba ca drumul e perfect uscat, ba ca am fost la plimbare asa pe niste dealuri, ca a fost bine ca ne-am mai odihnit – ce atatea ture grele, Harciogu atinge apogeul “sunt in tren!”. Drum molcom pana la autostrada, multe glume si haz de necaz. Pe autostrada ceata la greu da trecem noi si de asta si ajungem cu bine acasa.
Pe drum aflam si de alde Tori ca i-a prins si pe ei in traversarea Negru Voda si ca au dormit sub un pom. Tragem aer in piept si concluzii in gand: “Shit happens”.
Nu sunt poze pentru tura asta ca nu am avut nici unul aparat.
Asta e, pastram in suflet amintirile.

Multumim celui de Sus ca ne-a pazit si am ajuns teferi!
Mult succes le urez colegilor de tura pentru KT ! Sa dea Domnul sa le iasa !

PS: pentru Clatita – Harciogu e cel mai tare !  😀
 

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *